(Întâmplare adevărată cu tâlc)
Asociez/ parafrazez titlul unui roman celebru, ”Despre dragoste și alți demoni” de Gabriel García Márquez, pentru că mi se pare extrem de reprezentativ pentru ceea ce urmează să scriu.
În DEX, oportunism înseamnă ”Atitudine lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului”.
Consider că e prea puțin! Pentru mine, oportunismul înseamnă, înainte de toate, simularea (cu mai multă sau mai puțină inteligență, cu mai mult sau mai puțin talent a) unor sentimente nobile: dragoste, prietenie, încredere, apreciere. Oportuniștii par cei mai credincioși camarazi, cei mai îndrăgostiți parteneri și sunt cei mai servili angajați. Sunt destul de greu de recunoscut și, mai ales, de îndepărtat (adesea fiind puși, de către superiorii ierarhici, să rezolve treburile murdare). Oricum ar fi, consider că e o tagmă socială vrednică de cel mai profund dispreț.
Povestea mea de astăzi începe și se sfârșește, cum vă puteți închipui, la Teatrul ”Nottara”, dar are legătură cu tot ceea ce se întâmplă în societatea contemporană românească. Este motivul pentru care am considerat, întotdeauna, că, într-un teatru, se întâmplă, în mic, ceea ce se întâmplă, în societate, la nivel local, național. Și nu e vorba atât despre spectacolele de pe scenă, cât, mai ales, despre ”spectacolele” din culise. Angajații unui teatru, și nu doar creatorii, sunt orgolioși și sensibili, cu suflete nobile sau decăzute, cu dorințe, iluzii și deziluzii, cu frustrări, complexe, iubiri, eșecuri… Asemenea sentimente și resentimente ies la iveală mai ales în momentele de cumpănă sau în momentele unor mari schimbări. Iar acum, la ”Nottara”, e timpul marilor transformări; teatrul a devenit un soi de stație-pilot a unei ”resetări” locale, ca să fiu în ton cu limbajul ”modern”. Și, desigur, în preajma unor astfel de ”mutații”, apar, asemeni ciupercilor după ploaie, oportuniștii. În marea lor majoritate sunt aceiași care m-au ispitit și pe mine cu ”dragostea”, ”încrederea”, ”devotamentul”, ”admirația” lor. Nu a trebuit să fiu demisă, că s-au (și) transferat, cu ”bagajele” menționate anterior, în tabăra ”urmașului”. Întâi, punându-și semnătura pe o reclamație mincinoasă împotriva mea, apoi, simulând, cu mai multă sau mai puțină pricepere, devoțiunea, până la smerenie, de care sunt în stare pentru actualul șef. Sigur că, în afara celor 15 (reclamanți), au mai apărut și alți ”dezmierdători” de șef! Nu mulți, totuși… Că au și ei nevoile lor, visele lor, temerile lor, nesiguranțele lor. Sunt și unii (cei mai puțini) care rămân ”între lumi”, până la aflarea câștigătorului final. Că doar sunt trei procese pe rol și nu se știe niciodată! Aceștia din urmă așteaptă pasivi, nu deranjează pe nimeni, așa că nu despre ei povestim noi aici.
Deci, vă invit să-i privim pe oportuniști așa cum sunt, niște lași, ipocriți, duplicitari etern ”îndrăgostiți” de șef(ă), în speranța de a găsi diverse… oportunități sau, măcar, de a li se recunoaște meritele supunerii oarbe. Însă, întâmplarea (adevărată) pe care o voi descrie acum nu face decât să ne amintească faptul că oportunismul nu aduce întotdeauna victorii. Dimpotrivă, uneori, conduce spre situații jenante, umilitoare pentru cei fără coloană vertebrală.
Ar fi bine să luăm aminte la ceea ce urmează.
Printre alte dovezi ale devotamentului fără margini față de șefa Culturii bucureștene, interimarul Teatrului ”Nottara” și-a făcut obiceiul de a-și lua concediu exact când, în teatru, repetă regizori invitați din străinătate. (Desigur, acești regizori nu sunt invitații săi, ci ai mei, pentru că, deocamdată, interimarul se ține de proiectele mele, ”alea proaste și lipsite de viziune managerială”, ca marca de scrisoare.) Sincer, îl înțeleg: e greu să faci față unor regizori străini, poate mai talentați, poate mai informați, poate mai umblați prin lumea modernă decât tine, pe care nu tu i-ai dorit/ poftit în teatru!!! În asemenea situații, fuga poate fi folositoare și dânsul o folosește cu destule prilejuri. Așa a procedat cu regizorul și producătorul Dejan Jankovic, partenerul norvegian al proiectului ”Teatrul, o nouă normalitate. #REINVENTARE (după ce l-a săpunit bine, împreună cu câțiva membri devotați din Consiliul său artistic, pentru un spectacol inedit cu/ despre ”Luceafărul” și Eminescu, și-a luat câteva zile de concediu). La fel a făcut și cu regizorul german Andreas Merz-Raykov, un vechi colaborator din cadrul Laboratorului de Teatru DENS, inițiat de mine în 2016, doar că, de această dată, nici nu l-a mai așteptat pentru a-l beșteli. A șters-o englezește exact în ziua în care Merz-Raykov a sosit în București. Totuși, în semn de obediență față de mentorul său, doamna director executiv a Direcției Cultură, Învățământ, Turism din PMB, a dat dispoziție (verbală) să nu pătrundă nimeni, dar nimeni ”din afara teatrului” nici la vizionarea, nici la avanpremiera spectacolului ”Moara cu noroc” (din cadrul proiectului cu fonduri norvegiene), ambele programate în zilele absenței sale din teatru. Colegii ”devotați” l-au ascultat gonindu-i de la intrare chiar și pe actorii participanți la proiect, vizionarea petrecându-se în prezența a trei membri din consiliul artistic, iar reprezentația având loc doar pentru elevii invitați ai unui sponsor. Numai că, oricât de vigilent ar fi fost, interimarului nu i-a trecut prin minte că s-ar putea să nu vin la aceste evenimente, tocmai pentru a nu-i pune într-o postură jenantă pe colegii de la intrare. Și n-am fost! Abia vinerea trecută, 23 septembrie, având treabă prin oraș, m-am abătut și pe la teatru. Am solicitat, la poartă, așa cum a dispus interimarul cu prilejul altei vizite de-ale mele, ecuson de vizitator, am semnat în registrul de intrări ca să pot arunca un ochi în sala mare, unde se repeta ”8 femei”, o refacere a spectacolului după patru ani de întrerupere. N-am vrut să deranjez, așa că m-am oprit în ușă. Mă gândeam să plec după câteva minute, însă actrițele m-au văzut, m-au salutat, s-a aprins lumina și a urmat un emoționant moment al îmbrățișărilor. Cu actrițele (mai puțin una), cu regizorul, mai puțin cu colega de la secretariatul literar (responsabila spectacolului și traducătoarea invitatului german). Ca să ne putem ostoi dorul, regizorul a dat o pauză de câteva minute.
După câteva clipe, timp în care părăsise sala, cel mai probabil spre a-i aduce la cunoștință interimarului că de ceea ce se temea mai mult n-a scăpat, adică de prezența mea în teatru, colega de la secretariatul literar s-a apropiat de mine, m-a salutat din nou și m-a întrebat, parcă mirată că mă vede:
Ea: Buna ziua, doamna Țepuș! Pot să vă ajut cu ceva?
Eu: Ne-am mai salutat. Tu?!!! Pe mine?!!! Nuuu!!!
Și dialogul a continuat în cel mai pur stil ionescian:
Ea: Știți, este repetiție!
Eu: Știu, este repetiție!
Ea: Știți, poate pot să vă ajut cu ceva…
Eu: Știu, nu poți să mă ajuți cu nimic…
Ea: Totuși…
Eu: Nu cumva vrei să mă dai afară din teatru?!!! Sau ți-a trasat interimarul sarcina asta și habar n-ai cum să mi-o aduci la cunoștință?!
Ea: Domnul director spune că e repetiție…
Eu: Știu că este repetiție…
Ea: Și domnul director spune…
Eu: … să mă dai afară! Am înțeles! Doar că sunt aici în calitate de critic de specialitate și nici tu, nici domnul director (care se află, momentan, în concediu), nu aveți motiv să mă dați afară. Singurul care îmi poate cere să părăsesc repetiția este regizorul spectacolului.
Și pentru că regizorul tocmai se apropia de noi, am rugat-o pe colega de la secretariatul literar să-l întrebe dacă e dispus/ dorește să mă dea afară.
Și l-a întrebat, fără rușine, fără ezitare, dacă nu ar fi mai bine să-mi spună să plec.
Gestul și vorbele lui Andreas Merz-Raykov sunt memorabile pentru mine, așa că le redau exact cum au fost.
A deschis, larg, brațele și a rostit ca să se audă și pe scenă:
”Marinela? She’s my guest!”
I-am mulțumit gândindu-mă că nu eu am fost (cea) umilită!
Toți ascundem în noi câțiva demoni. Ne macină, ne intimidează, ne supun caznelor, ne copleșesc. Demonul meu din acel moment nu era ura, ci apriga dorință de a se face dreptate, de a mă întoarce în teatru și de a-i privi – pe colega de la secretariatul literar și pe interimarul de-acum – în străfundul ochilor fără a le spune nimic. Tot ceea ce este de rostit, voi rosti până atunci!
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
