”Doar un cuvânt: PLASTIC!”

-

”Absolventul”, adaptare de Terry Johnson,
un text bazat pe romanul lui Charles Webb și scenariul filmului de Calder Willingham și Buck Henry, prin aranjament special cu StudioCanal
Traducerea: Petre Bokor

Titlul articolului este, de fapt, o replică din spectacol, una care poate trece neobservată. Ar fi păcat, pentru că reprezintă chiar cheia întregii reprezentații. ”Absolventul” Teatrului ”Alexandru Davila”, în regia lui Vlad Massaci, nu este doar o comedie spumoasă de bulevard, ci și un spectacol despre noi cei de ieri și de azi, cu grijile noastre, cu minciunile noastre, cu secretele noastre, cu eșecurile noastre, cu așteptările noastre și cu visele copiilor noștri (cel mai adesea neglijate, pentru că ei trebuie să împlinească ceea ce ne dorim noi pentru ei și nu ceea ce vor ei cu adevărat)… Griji, idealuri de plastic ale unor oameni de plastic, pentru că, nu-i așa, plasticul era, la vremea apariției romanului, apoi a filmului (anii `60), ”viitorul omenirii”, în vreme ce, azi, constituie grija supremă a aceleiași omeniri. Plasticul ne invadează din toate părțile, prin vene se prăvălesc microgranule de plastic, majoritatea hainelor sunt din plastic, lenjeria e din plastic, obiectele casnice sunt din plastic; plasticul este în apă, în aer, pretutindeni. În sfârșit, suntem oameni de plastic, fără perspectivă, fără speranță. Acum, viitorul omenirii este salvarea mediului… de plastic și chiar de omenire, pentru că, nu-i așa, planeta e infinit mai importantă decât oamenii!

Dar, să ne întoarcem la Teatrul ”Alexandru Davila”, la spectacolul ”Absolventul”, la regizorul Vlad Massaci, la echipa de proiect.

Teatrul ”Alexandru Davila” dă reale semne de împrospătare, devenind tot mai viu, mai interesant de când Dan Tudor se află în fruntea acestuia. Cel mai mare câștig este chiar dorința managerului de a colabora cu regizori din aceeași generație sau din generații apropiate, mai ales cu aceia pe care-i cunoaște bine, pentru că au aceleași aspirații și pentru că, în mare parte, sunt deja (re)cunoscuți. Felix Alexa, Bogdan Cioabă (regizori-angajați), Alexandru Grecu (președintele UNITEM și managerul Teatrului Național Satiricus ”I.L. Caragiale” din Chișinău), Gabriel Apostol, Attila Vizauer, Mona Gavrilaș și, acum, Vad Massaci sunt nume ce pot fi citite pe noile afișe ale instituției piteștene. Năzuința de a avea un colectiv compact, puternic nu este deloc ușoară, pentru că instituția e un monstru cu trei capete: secția de dramă, secția de estradă și secția pentru copii și tineret. Să nu vă închipuiți că e simplu să conduci o asemenea struțo-cămilă, pentru că fiecare din cele trei departamente (care pot fi, de fapt, trei teatre) are specificul său, repertoriul său, publicul său. Actorii au și ei specializări diferite, mentalități diferite. Și, evident, toți tânjesc să joace, să fie (re)cunoscuți, să fie apreciați. Și toți au dreptate. Ei bine, Dan Tudor încearcă, pe de-o parte, să ”mixeze” cele trei secții, pe principiul că teatrul, fie el de copii, de dramă sau de estradă, are și lucruri comune: poveste, talent, studiu, trudă; pe de altă parte încearcă să facă și spectacole separate în ideea de a-și păstra publicurile, de a defini specificitatea compartimentelor. Deocamdată, interesantă este efervescența acestui loc în care se nasc tot mai multe producții de succes. ”Absolventul” e, fără îndoială, un asemenea spectacol, iar Vlad Massaci este unul dintre regizorii cei mai importanți ai generației sale, cu o cultură vastă și cu un palmares bogat. Am încercat să-mi amintesc, după premieră, câteva montări care m-au impresionat, pentru că i-am urmărit cariera de la început și am avut șansa de a colabora mult împreună (numai la Teatrul ”Nottara” a avut șapte spectacole; unul e, încă, în repertoriul curent). Primul care mi-a venit în gând a fost ”Trei femei înalte” de Edward Albee (Teatrul de Comedie – 1997), dar primul care mi-a rămas înfipt în suflet, pentru totdeauna, a fost ”Romanțioșii” de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1999), poate și pentru că a văzut lumina rampei într-o perioadă romantică a instituției pietrene, pe vremea când aceasta era condusă de Corneliu-Dan Borcia. Offf, da, acel extraordinar manager de teatru a reușit să adune o mulțime de tineri artiști, absolvenți ai facultăților de la Iași, de la Târgu Mureș și de la București, făcând din Teatrul Tineretului, pentru a doua oară (după epoca marcată de prezența, acolo, a lui Andrei Șerban), o adevărată pepinieră de talente. Dacă-mi aduc bine aminte, chiar Vlad Massaci a fost angajat o perioadă acolo. Mi se pare curios cum memoria este în stare să țină ascunse, apoi, cu ocazia vreunui eveniment, să scoată din adâncuri, spectacole ce păreau definitiv îngropate. Așa mi-am adus aminte și de ”Cocoşei şi Puicuţe” de Willie Russell,  tot de la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ (producții cu un fabulos spirit ludic, existent probabil și pentru că interpreții distribuiți aveau anii juneții). Mi-am amintit, apoi, de ”Bash. O trilogie contemporană” de Neil LaBute, de la Teatrul Act, în care actorii rosteau replicile cu o combustie interioară fabuloasă și cu gesturi reduse la minimum. Totul pornea dinlăuntrul artiștilor și ajungea la spectatori, datorită privirii, mimicii, mișcării din vârful degetelor sau al pantofilor. Așa am ajuns la ”Billy Șchiopul” de Martin McDonagh, de la Teatrul ”Nottara”, și, Doamne, cât de mândră eram că l-am putut aduce pe Vlad Massaci și că a apărut asemenea minune de spectacol! Despre acesta aș putea scrie o zi întreagă, de la cum l-a convins Vlad Massaci, cu duhul blândeții și cu argumente pe alocuri hilare, pe Mircea Diaconu, să-l aducă, în calitate de colaborator, pe Costică Drăgănescu în Johnnypateenmike, cu care acesta, dacă nu greșesc, a și luat Premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala Premiilor UNITER, în 2006. Ce cuplu mirific de babe arțăgoase, dar bune la suflet, puteau să facă Anda Caropol și Ruxandra Sireteanu, cât de minunați puteau fi cei doi frați (unul, malac și cam tembel – Bogdan Vodă, alta, de-o candoare plină de haz – Gabriela Crișu) și cât de duios îl interpreta Alexandru Jitea pe Billy Șchiopul, cât de sensibil, cât de uman! Spectacolul acela avea să învioreze trupa Teatrului ”Nottara”, iar pe Vlad Massaci să-l ”lege” de trupă pentru o bună bucată de vreme, reușind să regizeze, mai târziu, o producție care a atins excepționalitatea: ”Aniversarea” de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov (2009). A fost nominalizat pentru regie și pentru cel mai bun spectacol (Gala Premiilor UNITER, 2010), însă antipatia unora dintre membrii juriului pentru directorul de-atunci, Mircea Diaconu, a făcut să nu ia niciun premiu. Totuși, ”Aniversarea” s-a jucat mai multe stagiuni cu casa închisă și s-a ales cu 10 reprezentații la Barbican Centre, în noiembrie 2011, fiind invitat să facă parte din stagiunea Barbican dedicată producţiilor internaţionale, BITE (Barbican International Theatre Events). Fusese selectat de către producătorul englez al evenimentului, în cadrul FNT, ediția din 2010. Succesul spectacolului a pornit greu, greu de tot, pentru că publicul Teatrului ”Nottara” nu era obișnuit cu teme încă tabu la vremea aceea: abuzul sexual al părintelui asupra copiilor săi. Au fost reclamații din partea spectatorilor, multe reclamații și puține cronici, însă talentul și profesionalismul actorilor a făcut ca plângerile să se transforme într-o publicitate gratuită extrem de eficientă. Alexandru Repan era tatăl abuzator, iar inteligența, eleganța, prestanța, forța acestuia au făcut ca personajul să nu fie nici penibil, nici vulgar, nici scabros, ci să rămână la cota cea mai înaltă a reprezentării estetice. Mi-o aduc aminte și pe Catrinel Dumitrescu, în soția supusă,  fragilă, stingheră, de la care te așteptai să se sinucidă în orice moment. De fapt întruchipa întreaga vină a unei mame care nu a fost în stare să stopeze faptele abominabile ale soțului său. Ea nu juca victima, ci însăși noțiunea de vină, cum Alexandru Repan nu întruchipa un simplu tată abuzator, ci o întreagă societate coruptă, manipulatoare, depravată. Spectacolul ”Aniversarea” a mai izbândit ceva, pentru teatrul românesc, anume transpunerea pe scenă a unui scenariu de film. Puțină lume credea că e posibilă o asemenea încercare! Și a fost!

Nu sunt singurele producții pe care mi le amintesc cu bucurie, nici n-ar avea cum, pentru că Vlad Massaci a montat zeci de piese în cei peste 25 de ani de carieră. Desigur, nu toate au fost formidabile, însă fiecare a însemnat o cărămidă într-un zid solid, nu doar al traseului său profesional, ci și în cel al teatrelor prin care a trecut. Pe unde a ajuns, a revitalizat, a plămădit o echipă, asta fiind posibil și pentru că mereu a simțit nevoia să se întoarcă. Pe oriunde a trecut a lăsat semnul talentului, al profesionalismului, al seriozității, al culturii, al omeniei sale. El dă noblețe profesiei de regizor, cum încă mai fac doar vreo trei-patru directori de scenă în România de azi. E curios, nu-i așa, cum un spectacol de azi, care mi-a mers la suflet, a putut să-mi trezească atâtea frumoase aduceri aminte?!

”Absolventul” a fost, mai întâi, un roman, transformat în scenariu de film. Iar filmul e celebru. Din nou un pariu al regizorului de a se lupta cu succesul deja existent al peliculei. Și, din nou, pariul a fost câștigat, de astă dată la Pitești. M-a impresionat atât de mult această premieră încât am vrut să văd, înainte de a scrie despre ea, și filmul. Și l-am văzut. Și bine am făcut, pentru că, în felul acesta, mi-am dat, încă o dată, seama cât de diferite sunt mijloacele de exprimare ale celor două arte, aparent apropiate. Am mai observat o dată, după ”Aniversarea” de la ”Nottara”, cât de puține instrumente are regizorul de teatru în comparație cu cel de film. Am înțeles de câtă imaginație are nevoie un regizor de teatru pentru a putea ”constrânge” o poveste cinematografică să devină teatru, teatru de înaltă calitate artistică. Și nu e vorba numai de talentul și inventivitatea regizorului; el trebuie să-și facă o echipă, adică să se întâlnească neapărat cu un scenograf care să-l urmeze până la capăt, și a găsit-o pe Irina Chirilă, să găsească pe cineva care să-i facă muzica adecvată sau să o aleagă el singur, pe altcineva care să-i facă lumina, pe cineva care să se îngrijească de coregrafie (Florin Fieroiu – chiar dacă e vorba doar de o mișcare elegantă pe scenă), și, mai ales, să-și găsească actorii potriviți. Și lucrurile nu se opresc aici, pentru că în spatele tuturor acestora se ascunde armata nevăzută, neauzită a tehnicienilor, cabinierelor etc. Scriu despre existența celor văzuți și nevăzuți într-un spectacol, pentru că, în vremea din urmă, se încearcă, tot mai asiduu, minimalizarea artei teatrului și pentru că nu se știe cu adevărat cum funcționează această complicată ”mașinărie de creație”.

La teatrul din Pitești, cel puțin cu ocazia acestei premiere, s-a văzut cât de bine ființează o echipă cu toate componentele sale. Nu se putea altfel, pentru că spectacolul a fost realizat milimetric și orice abatere din cadrul minuțios construit regizoral ar fi putut deteriora întregul. Este magistrala știință a lui Vlad Massaci de a lucra cu fiecare și cu toți colaboratorii laolaltă. Este forța lui de a se ascunde sub performanța fiecărui artist în parte. Îmi pare bine că nu și-a pierdut aceste abilități, devenind, în timp, arogant, orgolios, individualist, așa cum sunt mulți regizori din România acestui moment.

Povestea e destul de simplă și poate fi spusă în câteva cuvinte: două cupluri de părinți bine situați și prieteni se întâlnesc la petrecerea de absolvire a fiului unuia dintre acestea. Ocazie cu care Doamna Robinson, soția din cel de-al doilea cuplu, îl seduce pe tânărul absolvent. Pentru că e dezabuzată, pentru că se plictisește, pentru că e alcoolică și, cel mai probabil, pentru că-i plac tinerii. Soțul Doamnei Robinson are însă alte aspirații în legătură cu fiul prietenilor de familie; socotindu-l bine educat și pregătit pentru a-și lua un angajament matrimonial, dorește să-i cunoască fiica, lucru care se și întâmplă peste voința mamei seducătoare. Tinerii se îndrăgostesc și vor rămâne împreună în ciuda situației imposibile, creată de momentul în care atât fata, cât și tatăl acesteia află de aventura potențialului pretendent cu Doamna Robinson. O întâmplare banală, de cancan sau de comedie de bulevard, se transformă într-un spectacol dens, în care descoperim un tânăr cu care părinții au cheltuit o avere pentru o educație aleasă și care așteaptă ca acesta să-și facă o carieră demnă de ”investiția” făcută. Numai că au alocat bani în funcție de propriile idealuri, făcând abstracție de cele ale fiului. Tocmai de aceea, abia după absolvire, tânărul încearcă să se găsească pe sine, să-și descopere propria cale. Dar drumul se dovedește a fi cel al mediocrității absolute. Odată cu această descoperire se năruiesc și visele părinților, care-și voiau fiul realizat și, dacă se putea, căsătorit cu fiica prietenilor. Părinții fetei – un om de afaceri excesiv de ocupat și o femeie frumoasă, însă plictisită și bețivă, au parte de o copilă cuminte, cu un traseu al vieții bine conturat chiar de ea însăși, deloc spectaculos, dar ferm, în care terminarea facultății înseamnă o profesie și posibilitatea de a-și face o familie. Cel mai banal vis burghez, care nu avea cum să se facă, prea ușor, țăndări.

Ei bine, din această poveste de duzină a ”visului american”, Vlad Massaci și echipa sa realizează un spectacol-eveniment. Se pornește de la acvariul enorm în care se află Absolventul, semn al multelor constrângeri (parentale, sociale), spațiu construit din cortine de plastic (plasticul e prezent pretutindeni ca semn definitoriu al universului personajelor), pe care se preling, cu ajutorul tehnicii video, tăcute figuri acvatice. Absolventul se află, așadar, în acest acvariu imens, îmbrăcat în costum de scafandru, despre care aflăm curând că i-a fost dăruit chiar de către tatăl său și care trebuia să-i folosească pentru niște exerciții de scufundare… în piscina din curte, pentru invitații de la petrecere. Fiul refuză sesizând ridicolul situației. Cel mai probabil e primul refuz din viața sa scurtă de până acum. Ceea ce, desigur, îl uimește pe tată și îl face să insiste. Apoi îl lasă să se mai gândească. În afara cortinelor care reprezintă acvariul și care rămâne semnul definitoriu pentru camera Absolventului, singurele elemente de decor existente sunt o canapea aflată în mijlocul scenei și un perete cu multe uși. Atât. Și în asta constă magistrala știință regizorală de a lăsa suficient loc de desfășurare actorilor. Doar că această canapea e musai să ne trezească și nouă imaginația prin felul în care e folosită, putând să fie patul din dormitorul tânărului, recepția unui hotel, canapeaua dintr-o cameră cam insalubră de hotel, cum insalubre se dovedesc a fi și întâlnirile intime ale Doamnei Robinson cu fiul prietenilor de familie. Ușile reprezintă intrarea/ieșirea de la baie, de la camera tânărului, înspre camera de hotel, înspre cele două sufragerii ale locuințelor cuplurilor de părinți, înspre piscină, înspre lume, înspre viitor. Neînsemnată, banală lume! Mărunt, ordinar viitor! De plastic. Pentru că de plastic nimeni nu scapă! Nici măcar când râdem în hohote. Lumina cade în așa fel încât decupează nu numai spațiile de joc, ci și chipul actorilor de restul corpului, face trupurile mai înalte sau mai mici după necesitate. Dar, mai ales, face să strălucească plasticul din obiecte și din costume! Deși ținutele au eleganță, sunt sclipicioase. Muzica țese, subtil, succesiunea scenelor, când cu discreție, când mai puternic. Și totul se transformă într-un carusel din care ieșim, contrar celor presupuse, destul de prost dispuși, deși am râs în hohote pe alocuri. Pentru că descoperim, sub pudra lucioasă dispusă cu generozitate, o lume măruntă, egoistă, cu cioburi de vise, cu apucături atavice. Regizorul a găsit fiecărui personaj o cheie, pe care actrița/actorul trebuie să o cunoască bine pentru a o putea folosi adecvat. Am descoperit, în rolul principal, Benjamin Braddock, pe tânărul Șerban Ghilvaci, care mi-a amintit de junele Alexandru Jitea, cel din  ”Billy Șchiopul”, cu ochii larg deschiși spre carieră, cu o mobilitate și o versatilitate aparte… Trece cu ușurință de la o stare la alta, de la timiditate, la îndrăzneală, de la confuzie, la hotărâre, de la nesiguranță, la tenacitate. Trece prin toate stările în timp ce experimentează amorul carnal cu Doamna Robinson și încearcă să ajungă la sufletul fiicei acesteia. Pentru fiecare situație are un anume comportament. Ridicol, în costumul de scafandru, neîndemânatic și timid la prima întâlnire cu Doamna Robinson, arțăgos cu părinții, tandru cu Elaine (tânăra de care chiar se îndrăgostește). Ioana Flora (Doamna Robinson) este mai ales actriță de film și asta o ajută în acest spectacol în care scenele se succed cinematografic. Interpretează un soi de Cruella, frumoasă și rea, sau frumoasă și nefericită, sau frumoasă și beată, sau frumoasă și lascivă, sau frumoasă și dezabuzată. Plasticitatea acestei actrițe extrem de talentate, dar prea puțin folosită în teatru, o ajută să contureze un personaj memorabil. Luana Lute (Elaine) aduce pe scenă multă inocență, aparentă fragilitate, dar și forța de a-și vedea singură de viitor, refuzând intervenția părinților în aspirațiile sale, altminteri destul de modeste. Este opusul mamei sale; posibil tocmai pentru că nu vrea să eșueze în băutură și sex, își alege un ideal  comun, anost. Interpretarea actriței este agreabilă, mai ales când joacă vulnerabilitatea, candoarea. Ioana Podăreanu (Mama băiatului) afișează obtuzitatea femeii simple, care-și dorește armonie în familie și fiul căpătuit. Are potențial comic, fiecare apariție provocând hohote de râs. Robert Tudor (Tatăl) interpretează convingător neliniștea părintelui dezamăgit de toanele fiului, de dorința subită a acestuia de a se găsi pe sine (plecând de acasă pentru asta, doar că minunata călătorie inițiatică nu durează prea mult, acesta întorcându-se, rapid, la confortul de-acasă). Nu trece prin prea multe stări, singura sa fixație rămânând viitorul pe care-l credea asigurat și care devine tot mai incert pentru un fiu brusc devenit nerecunoscător. Câteva accese de tată autoritar dau prilej de bună dispoziție spectatorilor. Gabriel Gheorghe (Domnul Robinson) joacă, fermecător, rolul unui om de afaceri realizat, dar blazat, pentru care plasticul înseamnă viitorul lumii și prezentul său. Averea sa. Suprema sa reușită. În acest context și soția, și fiica fac parte din avutul său, sunt proprietatea lui. De aici dezamăgirea, nebulozitatea, perplexitatea hilară, când află că soția își permite să-l înșele. Contrastul dintre eleganța afișată a Domnului Robinson și simplitatea prietenului său, care-și consumă întreaga energie încercând să-și convingă fiul să urmeze drumul ales pentru el, face din cei doi tați un redutabil cuplu comic. Se completează. Gogu Preda (Recepționer, Psiholog, Preot) este extrem de versatil, reușind să treacă de la un personaj la altul, cu multă naturalețe. Desigur, regizorul mizează mult și pe convenție, neobligându-l pe actor să interpreteze trei personaje foarte diferite, ci oferindu-i pârghii pentru a trece de la unul la altul cu infinită dezinvoltură. În fond, toate cele trei personaje pot fi ipostaze ale unuia singur, atât recepționerul, cât și psihologul, cât și preotul fiind deținători ai unor povești mai mult sau mai puțin posibile și comportându-se ca atare după împrejurări. Andreea Drugulescu este tonică în apariția meteorică a Dansatoarei. Fiecare actriță/ actor își găsește locul și rostul în această producție, care depășește cu mult așteptările unei simple comedii. E un spectacol cordial, cu accente dramatice majore. Sub pretextul unei comedii ușurele se atrage atenția asupra unor grave anomalii cotidiene, cea mai mică fiind adulterul, iar cea mai gravă fiind viața tuturor, fără niciun orizont, sufocată de plastic (la propriu și la figurat). O particularitate demnă de luat în seamă este ritmul foarte accelerat al acțiunii, susținut și de rostirea atât de rapidă a replicilor, încât nu mai rămâne loc pentru nuanțe. M-am gândit mult de ce a ales regizorul un astfel de mod de exprimare. Posibil ca să semene cu filmul, dar filmul folosea o rostire normală, naturală a cuvintelor, fin nuanțată în funcție de sentimente, situații. Am avut o revelație: este modalitatea de comunicare rapidă, directă, precisă, detașată din corporații. Acolo unde oamenii se alienează tot mai mult până la robotizare.

Când am hotărât să transformăm Sala ”Horia Lovinescu”  într-un spațiu destinat comediei și, legat de spațiul geografic în care se află Teatrul ”Nottara”, l-am numit ”Bulevardul Comediei”, la astfel de spectacole mă gândeam. Care, pe lângă, eleganța decorurilor, strălucirea costumelor, frumusețea actorilor și, musai, existența unui adulter – specifice comediei de bulevard – au puterea de a-ți întipări, în memorie, măcar o nedumerire, măcar o întrebare. Să pleci vesel de la teatru, dar, odată ajuns acasă, să adormi greu pentru că te năpădesc gândurile. Din păcate, noua conducere, în dorința de a nimici tot ce am zidit într-o carieră de peste 25 de ani dedicată acestui teatru, a scos sloganul ”Bulevardul Comediei”, amestecând repertoriul celor două săli, fără niciun discernământ. Că poate vor avea succes! Numai că succesul constant se arată și el greu și doar în urma unor strategii bine și îndelung gândite. Se pare că, la Pitești, se fac asemenea strategii. Din păcate, prea puțini oameni de teatru ajung acolo ca să le descopere. La premiera cu ”Absolventul” au ajuns vreo trei de la București și ceva mai mulți jurnaliști din localitate. Pretextul, hilar, pentru absența invitaților bucureșteni ar fi fost… vremea rea! Păcat, e un spectacol care chiar merită atenție!

Distribuția:

Benjamin Braddock – ȘERBAN GHILVACI
Doamna Robinson  – IOANA FLORA
Elaine  – LUANA LUTE
Mama –  IOANA PODĂREANU
Tata – ROBERT TUDOR
Domnul Robinson – GABRIEL GHEORGHE
Recepționer, psiholog, preot – GOGU PREDA
Dansatoarea – ANDREEA DRUGULESCU

Regia artistică: VLAD MASSACI
Scenografia: IRINA CHIRILĂ

Coregrafia: FLORIN FIEROIU
Video: VLAD COCIERU / PIA MASSACI

Data reprezentației: 21 ianuarie 2024

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro

Distribuie

Articole recente

Categorii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente