Episod nou
Și tocmai când mă bucuram că, fiind an electoral, domnul primar general a ajuns la ”înțelepciunea” (evident) politică de a sta de vorbă cu artiștii, ba chiar de a ”negocia” numirea unui manager (e vorba de Teatrul de Comedie și numirea lui Vlad Massaci), am aflat, cu stupoare, cum ”renumita” Direcție Cultură, Învățământ, din PMB, prin brava sa directoare executivă, dna Liliana Maria Toderiuc-Fedorca, nu a avizat favorabil turneul, la Deva și Brad, al Teatrului Evreiesc de Stat. Pe motiv că n-ar fi… ”eficient”, că turneul ar aduce pierderi la bugetul Capitalei și că teatrul e musai să ”deservească comunitatea”. Numai că, ce să vezi, spectacolul în cauză, ”Rude pierdute” de Nava Semel, regia: Mihaela Panaite, scenografia: Mihai Panaitescu, este o coproducție cu Teatrul de Artă din Deva și, prin natura contractului, acesta e musai să se joace de minimum 5 ori pentru teatrul din Deva. Foarte posibil ca doamna directoare executivă, fiind profesoară de mate la o școală generală (meserie onorabilă, doar că prea puțin compatibilă cu administrarea/ conducerea culturii bucureștene) nu are de unde să știe ce înseamnă și cum se face o coproducție. Însă, dacă mi-ar fi (și) citit rapoartele înainte de a dicta, colegilor mei de breaslă, notele, astfel încât să reiasă că aș fi ”incompetentă”, ar fi putut afla. Fiindcă eu sunt foarte riguroasă și explic comisiilor de evaluare totul extrem de amănunțit. Nu-i nimic, o să-i mai ”zic” dânsei o dată: o coproducție înseamnă un spectacol realizat de două (uneori mai multe) teatre (din București, din București și din țară, din București și din străinătate, numai din țară, din țară și din străinătate; se pot face și între teatre de stat și particulare). Coproducțiile au o seamă de avantaje: cheltuielile de producție se împart între instituțiile care realizează proiectul, iar numărul de reprezentații crește, jucându-se pe ambele (sau mai multele) scene. Numărul (inițial de reprezentații pentru fiecare coproducător este hotărât prin contract, cu posibilitatea prelungirii, în funcție de succesul spectacolului. Și numărul spectatorilor se dublează, iar teatrele se fac, în felul acesta, cunoscute și în orașele cu care colaborează. Imaginea este parte din obiectivele oricărui teatru din oricare oraș, din oricare țară, și aceasta devine cu atât mai importantă cu cât o trupă joacă pe mai multe scene, pentru mai multe publicuri. Apoi, vizibilitatea unui teatru, prestigiul unor actori aduce un plus de imagine și Ordonatorului de Credite, în cazul nostru PMB-ului.
Dna Fedorca se pare că nu cunoaște nici legile, altfel ar fi știut că nerespectarea unui contract de coproducție, prin anularea unui spectacol pe scena teatrului colaborator, atrage posibilitatea unui proces cu plata unor daune, cu siguranță mai mari decât cheltuielile de transport, cazare și fabuloasa diurnă de 23 de lei per persoană!
Turneul a fost salvat de către managera numită temporar, Doamna Maia Morgenstern, care și-a asumat, personal, plata cheltuielilor, iar reprezentațiile s-au bucurat de mare succes. Spre cinstirea (și) a dnei Fedorca, doar face parte din ierarhie!
Am scris despre întâmplarea recentă a Teatrului Evreiesc de Stat, pentru că nu e prima de acest fel. Acum vreo șase luni, aceeași doamnă Liliana Maria Toderiuc-Fedorca s-a gândit să interzică, exact în același fel, turneul din Serbia al Teatrului ”Nottara”, doar că acolo o făcea cu știința și participarea dlui Alexandru Dumitru Mâzgăreanu, manager (numit temporar) și… favorit (după cum reiese din bugetul consistent alocat pentru programe și proiecte culturale).
Despre ”Teatrul, o nouă normalitate#reinventare”, proiect finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021, în cadrul Programului RO-CULTURA, câștigat de Teatrul ”Nottara” în anul 2021, am mai vorbit/scris.
Cu mândrie, pentru că era singurul teatru din subordinea Primăriei Municipiului București și a Consiliului General al Capitalei, care câștigase, în pandemie, un proiect cu fonduri nerambursabile!
Cu mândrie, pentru că s-a întâmplat asta exact când domnul primar general Nicușor Dan și apropiații dumisale, USR-iști, strigau, ca din gură de șarpe, că teatrele bucureștene irosesc banii publici!
Cu mândrie, pentru că aveam cu ce ne continua activitatea, exact în anul în care teatrele bucureștene nu aveau deloc buget alocat pentru proiecte culturale, 2022 fiind anul preconizat al marilor schimbări: aveau să fie demiși primii manageri. Printre ei, evident, și eu.
Cum se întâmplă, de obicei, în România, orice nou manager (fie el și temporar) încearcă să distrugă tot ceea ce făcuse precedentul, cel mai probabil gândindu-se că lumea nu poate începe decât cu sine. Drept urmare, cel mai mare efort a fost depus de către noul director pentru a ascunde proiectul de ochii lumii, acesta desfășurându-se într-un fel de clandestinitate, fără promovare, cu puține ore de repetiții, iar mai apoi, cu programări sporadice ale spectacolelor. Ce dacă toate producțiile s-au bucurat realmente de succes încă de la prima reprezentație!
După organizarea turneului din Norvegia, prevăzut în contractul cu Ministerul Culturii, spectacolul ”Stâlpii societății” a fost invitat la Festivalul de Teatru și Jazz Nisville din Niš, Serbia, în secțiunea competițională. Cea de-a XXV-a ediție a Nisville Jazz Theater Festival s-a desfășurat în perioada 4-13 august 2023, având tema „Despite sadness”/„În ciuda tristeții”. Plasat de publicația „The Guardian” în rândul evenimentelor de prestigiu din Europa, Nisville Jazz Theater Festival cuprinde spectacole de top din țări precum Italia, Ungaria, Israel, Norvegia, Statele Unite, Bulgaria, Franța, China, Grecia, Egipt, Romania, Marea Britanie etc. În afara reprezentațiilor din secțiunea competitivă, evenimentul mai cuprindea spectacole invitate și evenimente conexe (expoziții de artă, proiecții de film, conferințe, ateliere de creație).
Una dintre particularitățile proiectului cu fonduri norvegiene a fost aceea că toate producțiile au distribuții mixte (actori angajați ai Teatrului ”Nottara” și colaboratori). ”Stâlpii societății” a avut doar o singură actriță angajată (Ada Navrot), ceilalți fiind toți colaboratori. Ca urmare, demersul ar fi trebuit să fie pe placul primarului general, întrucât acesta declara sus și tare că iubește artiștii independenți. Din păcate, s-a dovedit în destule rânduri că era doar o iubire la nivel declarativ.
Invitarea spectacolului ”Stâlpii societății” la un festival prestigios din Serbia cădea foarte prost după demiterea mea. Însemna că proiectul cu fonduri norvegiene se bucura de succes împotriva tuturor eforturilor noii conduceri a teatrului de a-i minimaliza importanța. Așa că doamna directoare executivă Liliana Maria Toderiuc-Fedorca, foarte prietenoasă cu noua Direcție și cu ideile acesteia, a transmis teatrului că turneul nu va avea loc întrucât nu era eficient. Festivalul acoperea toate cheltuielile, rămânând un rest de 1000 de lei pe care ar fi trebuit să-l achite instituția. Da, vedeți bine, era vorba de fabuloasa sumă de 1000 de lei. Drept care, pe grupul artiștilor, a fost postat, din partea managerului, cu doar două zile înainte de deschiderea festivalului, următorul anunț:
”Bună! Din motive obiective și total independent de Teatrul Nottara, cu părere de rău, răspunsul oficial al Primăriei în cazul deplasării în Serbia este unul nefavorabil pe motiv că turneul nu este justificat din punct de vedere financiar. Mulțumesc, zi frumoasă!”
Și cu asta ar fi trebuit să se încheie definitiv marea epopee a proiectului cu fonduri norvegiene.
Însă, cu o tenacitate și o încăpățânare de netăgăduit, Doamna Alexandra Norocea, managera de proiect, a găsit, în ultimul moment, o sponsorizare care a salvat și situația, și turneul, iar instituția și primăria generală au fost ferite de… ”faliment”!
Era pentru prima dată, în istoria celor 33 de ani de la revoluție, când Primăria Municipiului București și-a permis să interzică unor teatre să onoreze în turneu deja antamat. Dintotdeauna, instituțiile de spectacole au obligația să solicite aprobare de la Direcția Cultură, Învățământ, Turism, însă este o simplă formalitate, în bugetul instituțiilor existând, întotdeauna, o sumă alocată pentru asemenea proiecte. În cazul unor turnee care ar trebui să aibă loc în lunile de început de an, adică înainte ca bugetul pe anul respectiv să fie votat, se alocă bani pentru deplasări din cuantumul de 1/12 al bugetului pe anul anterior.
Am tot stat și m-am tot gândit de ce s-a ajuns la asemenea situații aberante și nu pot decât să cred că doamna directoare executivă Liliana Maria Toderiuc-Fedorca își dorește cu ardoare o uniformizare a activității tuturor teatrelor (am observat asta și în Caietele de sarcini realizate în vederea susținerii concursurilor pentru ocuparea posturilor de manageri, acele capodopere de obtuzitate și opacitate care au și fost retrase într-un final și despre care am scris la vremea respectivă). Dar de ce ar dori o asemenea aplatizare/ egalizare când, până acum un timp, critice(se)le cu vederi USR-iste, susținătoare ale primarului general, strigau sus și tare că teatrele trebuie să aibă identitate, să aibă activități multe, diferite și importante?
Am un singur răspuns posibil și probabil: la niște prezumtive concursuri, dacă toate teatrele ar fi la fel, cu același tip de activități, ar fi mult mai ușor și să-i păstrezi pe managerii favoriți, și să-i înlături pe cei indezirabili. Firește, notele vor fi la câteva sutimi distanță ca să nu sară abuzul în ochi.
Oricum, niciodată teatrele bucureștene nu au fost tratate atât de diferit, cu atâta dispreț unele și cu atâta generozitate altele, pornind chiar de la banalul buget pentru programe și proiecte culturale, câtorva alocându-li-se bani doar atât cât să supraviețuiască (chiar TES poate fi un exemplu), iar altele lăfăindu-se cu bugete enorme (chiar ”Nottara” poate fi un exemplu).
Ca să mai îndulcesc această tristă relatare a unor evidente abuzuri de funcție, voi alătura un interviu mai vechi, luat regizorului Dejan Janković, invitat din Norvegia pentru a realiza spectacolul ”Stâlpii societății”, după Ibsen din cadrul proiectului „Teatrul, o nouă normalitate #reinventare”, un proiect-pilot, derulat de un parteneriat româno-norvegian, finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021, în cadrul Programului RO-CULTURA, al cărui promotor este Teatrul ”Nottara”, alături de agenția de comunicare creativă Media One (România) și compania artistică Artepunkt Skandinavia (Norvegia).
Marinela Țepuș: Având în vedere că ați lucrat în mai multe țări, cum ați descrie experiența dumneavoastră în România, la Teatrul ”Nottara”?
Dejan Janković : Experiența internațională în artele spectacolului înseamnă mult pentru mine. Nu neapărat pentru a afla și a învăța ceva nou, cât pentru a ne confirma că aparținem unei singure familii mari care, în ciuda tuturor tentațiilor din lumea modernă, încearcă să păstreze această ”mass-media” antică, teatrul. Având în vedere că sunt originar din Serbia, mentalitatea balcanică îmi este foarte familiară, iar noi suntem destul asemănători. Sincer, sunt un pasionat în apărarea ideii pe care o susțin și am recunoscut exact această mentalitate atât în actorii angajați, cât și în colaboratorii Teatrului ”Nottara”: indiferent de oboseală, de alte proiecte pe care le aveau, aceștia s-au angajat să ajungă la final datorită dorinței puternice și a credinței în ideea și în estetica piesei. Au reușit într-un mod altruist și profesionist să se achite de toate sarcinile artistice. Nu este o povară ușoară nici pentru artiștii sârbi, nici pentru cei români să muncească în mediul social, politic și economic din Peninsula Balcanică.
Uneori mentalitatea acestui loc ne face mai irascibili, veșnic inconștienți de propria identitate, de potențialul cultural și național pe care îl avem ca nații, crezând orbește în valorile Occidentului și minimalizându-le pe ale noastre.
Îmi place că, printre oamenii obișnuiți din România și printre colegii din Teatrul ”Nottara”, am putut observa, ca și în Serbia natală, un soi de deșteptare, o trezire care ne face să conștientizăm că suntem, practic, înrobiți (economic, spiritual, intelectual) și că a venit timpul să recapitulăm propriul nostru potențial. Asemenea nevoie a fost resimțită și în acest proiect. Am încercat să reinventăm piesa, pornind de la esența ei primordială și ajungând la prezent cu multă imaginație și într-un mod extrem de profesionist.M.Ț.: Ce părere aveți despre actorii români, în special despre cei care provin din domeniul independent (majoritatea cu care ați lucrat nu provine din sistemul de stat)?
D.J.: Cer un singur lucru actorilor din toate colțurile lumii și anume: instinctul. Cu el, actoria poate deveni mai mult chiar decât viața, o formă de hiper-realitate care depinde, în mare măsură, de viziunea regizorului artistic. Atunci nu există granițe în teatru. Având în vedere că, în spectacolele pe care le-am adaptat și regizat, știam exact ce vreau de la fiecare actor în parte, nu a fost greu să trecem în revistă textul astfel încât fiecare interpret să înțeleagă, în timpul repetițiilor, contextul socio-politic actual, dar și poziția noastră în contextul istoric mondial al timpului pe care îl trăim.În România am văzut că actorii, pe lângă meșteșugul bine învățat, sunt instruiți intelectual, ceea ce i-a ajutat să se integreze în structura de ansamblu. Însă, trebuie să recunosc că totul a mers mult mai repede pentru actorii care au venit din mediul independent, adaptându-se mai ușor la un limbaj teatral neconvențional, care nu este caracteristic teatrelor de stat.Dar chiar și actorii din teatrele de stat au reușit să obțină foarte repede rezultatul potrivit, cu o mică nesiguranță și o autoexaminare puțin mai lungă.Deci, nu pot vorbi decât la superlativ despre colegii mei actori din România. M.Ț.: Întrucât lucrați mai ales în zona independentă, care este punctul dumneavoastră de vedere asupra sistemului de stat din România?Ați simțit vreo diferență între actorii care provin din mediul independent și cei angajați în teatrele de stat?D.J.: Oportunitatea pe care am primit-o în România mi-a confirmat doar că situațiile mai lejere, provenite dintr-o subvenție mai consistentă în sistemul de stat, și luptele constante din sectorul artei independente sunt identice peste tot. Este la fel de dificil pretutindeni, doar în țările occidentale și în Scandinavia există posibilități ca sectorul independent să obțină fonduri semnificativ mai mari. Însă, „trandafirii nu înfloresc pentru nimeni fără greutate”. Părerea mea este că un artist trebuie să fie conștient din punct de vedere antreprenorial și să-și creeze circumstanțele și munca independentă. Niciun antreprenor din niciun domeniu al economiei nu este ferit de incertitudine și de griji.
Personal, aleg întotdeauna calea mai dificilă și mai spinoasă în viață, care, mai ales în artă, îmi oferă motivația de a fi mereu treaz și activ în explorarea lumii și în creație.
Libertatea dată de o etapă independentă de gândire, de alegere a temei sau a piesei pe care o voi face în viitor, în cine știe care teatru, pe ce continent și așa mai departe, nu se compară cu finanțarea sigură oferită de teatrele de stat. Dar apare eterna întrebare, de ce să finanțezi ceva în care nu crezi cu adevărat și ce vrei să faci? Conducerea teatrului poate te-a obligat să visezi și să faci ceva complet diferit de ceea ce ți-ai dorit tu.
Când vine vorba de cazul nostru, a existat o diferență notabilă între actorii care veneau din medii diferite.
Spre deosebire de actorii angajați la stat, care și-au moștenit practica în principal pe Stanislavski și pe sistemul tradițional, actorii din sectorul independent au reușit să-și schimbe jocul de la dramă la documentar, comentariu personal, și apoi să redea ficțiunea etc. cu mai multă ușurință. Dar combinația dintre personalul clasic și cel alternativ este întotdeauna una câștigătoare. Ei învață mult unul de altul, se adaptează unii cu alții, se respectă reciproc și creează ceva extraordinar. M.Ț.: A fost o experiență pe care ați vrea să o repetați? V-ați întoarce la Teatrul ”Nottara” pentru alte proiecte?D.J.: Absolut. ”Nottara” are capacitățile și posibilitățile unui teatru european modern. Și de o importanță majoră este faptul că acest teatru a arătat, prin acest proiect, că vrea să se schimbe, să se îmbunătățească și să se adapteze la noile tendințe care vor fi, cu siguranță, o provocare pentru această artă străveche a noastră.
Cu o mare speranță de a mă regăsi pe scena acestui teatru, ideea mea ar fi să regizez, într-o variantă modernă, piesa unui celebru dramaturg clasic sârb, Branislav Nušić, „Doamna Ministru”, cu trupa teatrului. Este o critică ascuțită a societății, a mentalității și a ipocriziei generale din societățile destul de asemănătoare ale celor două națiuni vecine.
M.Ț.: Ce v-a impresionat cel mai mult în acest proiect și care a fost experiența cea mai neplăcută?
D.J.: Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la proiect a fost dorința colectivă de inovație și schimbare în felul de a ”povesti” în teatru. Este foarte rar ca sectorul independent și cel de stat să se reunească într-un demers comun. În mare parte se rezumă la un grup de entuziaști într-un teatru hippy, neprofitabil trupei.
Toată lumea a avut urechile și ochii deschiși pentru a învăța ceva nou și pentru a-l aplica în creație, și asta este ceea ce mie mi-a plăcut cel mai mult: bucuria de a crea și de a juca.
Ceea ce nu mi-a plăcut a fost durata scurtă a perioadei de repetiții. Artiștii angajați au lucrat, în teatru, la mai multe spectacole în paralel și s-au obosit inutil. Unii chiar au leșinat în timpul repetițiilor. De asemenea, destinul spectacolului nostru este incert după încheierea acestui proiect. Cred că ar fi trebuit convenită subvenția din partea teatrului pe o perioadă mai mare și după închiderea proiectului. Și, evident, ar fi fost nevoie de o campanie serioasă de publicitate și PR, care, din păcate, a lipsit cu desăvârșire.
”Stâlpii societății” este o adaptare modernă a celebrei piese a lui Henrik Ibsen, regizată de către Dejan Janković. Distribuția: Ada Navrot, Iulia-Alexandra DINU, Karl Baker, Teodora-Daiana Păcurar, Tudor Cucu-Dumitrescu, Andreea Tănase, Scenografia: Alfred Samuel Mihailovici, coregrafia: Sandra-Elizabeth Mavhima, muzica originală: Bogdan Marinescu, conceptul video-proiecției: Ciprian Duică.
