Festivalul Shakespeare – o poveste

-

Ediția a XIII-a, Craiova

 19 – 29 mai, 2022

Până la pandemie exista, în rândul breslei, o dispută privind numărul și necesitatea festivalurilor de teatru din România. Cel mai adesea se spunea că sunt prea multe, că unele sunt prea mărunte, că nu prezintă interes național, că altele sunt prea ample și că, din această cauză, nu pot fi cuprinse toate evenimentele de către doritorii/ avizii de manifestări culturale, că ar trebui să fie cu tematică (dacă nu aveau tematică), și fără tematică (dacă se întâmpla să aibă vreuna), că durează prea mult ori că durează prea puțin, că ar trebui să fie fără premii (dacă erau cu premii), ori cu premii (dacă se întâmpla să fie fără…). Disputa era generată, an de an, cam de către aceleași voci și comentatorii erau și ei cam aceiași, nu prea mulți, însă vocali.

Odată cu pandemia, lucrurile s-au rezolvat în mare parte, unele festivaluri dispărând de la sine, altele fiind desființate (discret) prin subfinanțare. Totuși, mai există câțiva organizatori temerari care merg mai departe, făcând eforturi să primească un buget rezonabil sau măcar o brumă de bani. Sunt temerari care reușesc să scoată urbea, județul din anonimat pentru câteva zile și să nu o facă oricum, ci invitând producții valoroase, realizate de creatori prestigioși. Fie că sunt naționale sau internaționale, unele festivaluri s-au reluat chiar în 2021 (desfășurându-se în regim on line sau mixt (on line și live), iar altele și-au recăpătat identitatea în 2022. Și mă bucur că e așa. Mă bucur, paradoxal, cu tristețea că festivalul organizat de Teatrul ”Nottara” și care s-a bucurat de succes vreme de șapte ediții, intrând în circuitul internațional, a fost îngropat prin subfinanțare și prin lipsa de interes a conducerii provizorii de azi. Dar mă bucur fără rezerve că, deși au trecut anii, nimic nu l-a putut opri pe Domnul Emil Boroghină și pe mica sa echipă să organizeze o nouă ediție a celui mai rafinat festival de teatru din România, Festivalul ”Shakespeare”.

Sigur, ca orice manifestare de acest fel (și care nu îi mai aparține în totalitate celui care l-a inițiat), în timp, și-a schimbat forma, însă fondul a rămas același. Spectacolele mari petrecute la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova și cele din încă vreo două-trei spații alese cu grijă sunt de calitate incontestabilă, și este imposibil să nu te raportezi, măcar o vreme, la ele. Pentru acestea se luptă Domnul Emil Boroghină. Chiar se luptă, fiindcă asemenea producții trebuie antamate cu ani înainte, iar, în România, bugetul este anual, nu multianual, pentru că au decoruri grele, al căror transport presupune costuri uriașe. Pentru că se schimbă contextul politic, pentru că se schimbă miniștrii Culturii ca mărgelele pe ață. Însă tenacitatea, optimismul, încăpățânerea Domnului Emil Boroghină rămân neatinse de vreme/ de vremuri.

Poate că are ceva mai multe riduri, dar zâmbetul, privirea, îmbrățișarea caldă rămân aceleași și fac ca fiecare întâlnire cu domnia sa, în timpul festivalului, să fie cât o reprezentație excepțională. E o minune să-l vezi, e o minune să-l asculți, pentru că îți împărtășește numai lucruri bune, pentru că te împinge, cu tandrețe, și spre următorul eveniment oricât de obosit ai fi. Am fost la mai toate edițiile Festivalului ”Shakespeare”. Și nu m-aș sătura niciodată să merg acolo. Pentru Domnul Emil Boroghină, pentru spectacolele extraordinare, pentru întâlnirile teatrale nemaipomenite, pentru câțiva oameni angajați, cu trup și suflet, în realizarea acestui eveniment. Cum spuneam, festivalul și-a schimbat oarecum forma în timp, însă cât va fi ca Domnul Boroghină să poată veghea, nu i se va putea schimba și fondul.

Despre acest fond, și nu despre statistici, doresc să povestesc azi, cu entuziasmul începuturilor, când eram studentă și abia învățam rostul și locul unor asemenea manifestări în viața orașului, în viața culturală a unei țări.

Ediția din acest an, cea de-a XIII-a, vine după pauza pandemică din 2020, când a avut, totuși, loc în regim on line. S-a încercat păstrarea în program a producțiilor selectate pentru anul 2020 și, în mare parte, teatrele invitate au făcut efortul de a se prezenta așa cum ar fi trebuit s-o facă atunci. E ca și cum s-ar fi spus ”Stop și de la capăt!” Este emoționant să vezi câtă solidaritate poate exista la nivel mondial; este derutant și trist să observi cât de disipați suntem în România! Nu vreau să vorbesc acum, aici, despre refuzul regizorului Alexandru Mâzgăreanu de a relua spectacolul ”Cum vă place”, al Teatrului ”Nottara”, și de a-l prezenta la festivalul din Craiova. Nu vreau să vorbesc nici despre efortul acestuia și al unui manager-prieten de a înlocui ”Cum vă place” cu o altă producție regizată de el în alt teatru din România. Însă nu pot să nu mulțumesc Domnului Emil Boroghină și unora dintre organizatori pentru verticalitatea, franchețea, diplomația cu care au refuzat această meschină încercare de ”substituire” a unei producții cu altă producție, pe principiul ”care-i mai tare!”. Ar trebui să învățăm că, măcar în cultură, ar fi bine să rămânem în limitele onestității și ale bunului simț, lucru mai rar la români în ultima vreme…

Dar să ne întoarcem la… fond, spunând că cele opt-nouă producții importante, la care se adaugă spectacolul invitat special al lui Robert Lepage, ”887”, reușesc să mențină Festivalul ”Shakespeare” în topul celor mai renumite evenimente teatrale din România. Nu voi putea vorbi despre toate cele nouă spectacole pe care le consider a fi de prim rang, ci mă voi opri la două dintre acestea, care m-au impresionat în mod subiectiv (poate), rămânându-mi și în suflet, nu doar în memorie: ”Othello”, spectacol prezentat de OKT, Vilnius, Lituania, în regia lui Oskaras Koršunovas și ”Furtuna”, Teatrul Fără Nume, Chișinău, Republica Moldova, în regia lui Mihai Țărnă. Paradoxal le voi pune alături pentru emoția pe care mi-au pricinuit-o, pentru claritatea ideilor regizorale și translarea acestora într-un teatru greu asimilabil fără o pregătire teoretică, în primul caz, metaforic și poetic, cu accente arhaice în cel de-al doilea.

”Othello”, regia: Oskaras Koršunovas (OKT, Vilnius, Lituania) – Foto: Dmitrijaus Matvejev

Oskaras Koršunovas este destul de bine cunoscut oamenilor de teatru și chiar spectatorilor români fiind prezent de mai multe ori cu spectacole pe scenele noastre. Abordarea inedită a textelor clasice, ieșirea din convențional poate conduce la discuții contradictorii pe marginea creaței sale. Însă oricum ar fi privite montările acestui mare creator, este imposibil să le uiți fără a-ți pune niște întrebări, fără a-ți oferi niște răspunsuri.

”Othello”, prezent în acest an pe scena craioveană, a creat și el controverse; unii spectatori, mai simandicoși, mai conservatori, au părăsit sala la pauză. Însă cei care au rămas (și au fost cei mai mulți) au putut să descopere traseul sinuos al acestei tragedii, așa cum a fost tradusă scenic de către un regizor cu o imaginație nestăvilită împreună cu echipa de creație. Sigur că ironia, numită de unii ”bășcălie”, la adresa societății contemporaneizate, uneori excesiv, în prima parte, poate durea sau chiar ofensa fețele subțiri. Însă tocmai acest început lung, pe alocuri hilar, pe alocuri plicticos, pe alocuri nefiresc de banal și glisarea spre tragedia shakespeariană în partea a doua șochează și se impregnează în ființa noastră. Printr-o glisare prezent-trecut, cu potențarea unor sentimente și resentimente de-a pururi valabile: pasiune, trădare, gelozie, prietenie, invidie, frustrare etc., regizorul ne pune oglinda în față, arătându-ne cât de mici și diformi suntem, cât de încremeniți în propriile dorințe! În ultimă instanță, cât de superficiali rămânem crezându-ne tot mai evoluați. Nimic nu se schimbă: războaie, ură, xenofobie, discriminare. Diferența poate consta, uneori, doar în modul de abordare: serios sau detașat ironic până la bășcălie. Curios mi se pare faptul că această abordare nu a distrus textul shakespearian, ci i-a conferit noi valențe, nuanțe nebănuite vreodată. Othello este femeie. O ”oarecare” femeie de culoare, minionă, fără nimic ieșit din comun. Ceea ce îl/ o face puternic(ă) sunt politica și războaiele cucerite. Este, din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care e râvnit(ă), adulat(ă) de toți și, de ce nu, chiar iubit(ă) de Desdemona. Este motivul pentru care cam toți, indiferent de sex, trec prin patul său, devenit alcov și sală de parlament deopotrivă. Este motivul pentru care adulatorii se transformă ușor în trădători, iar iubirea se transformă ușor în deznădejde, frică, disperare și moarte. Este motivul pentru care putem hohoti la o tragedie până ni se străpezesc dinții transformându-ne râsul în rânjet sau lacrimi. Dar cel mai important pentru mine rămâne felul în care regizorul a reușit să ne arate unde poate duce amploarea manipulării/ a mistificării în sfera politică/ socială, implicit în viața personală. Limbajul, gestul sunt ”plastilina” cu care se creează îndoiala și violența, orbirea și răzbunarea, ridicând manipularea la rang de artă mai ales în contemporaneitate. Actorii, profesioniști impecabili, dau dovadă și de o formă fizică extraordinară, ”mersul” lor pe scenă făcându-se pe niște mosoare de diferite mărimi. Nu-i glumă: principalele elemente de decor sunt aceste (multe) mosoare de lemn, mai mici, mai mari și uriașe, care sunt folosite atât ca vehicule pentru artiști, vehicule ale morții, cât și pentru a se construi din ele diverse componente: corabie, masă, loc pentru odihnă, baricade, mașinării de tortură etc. Mișcarea mosoarelor este gândită matematic, iar o eroare de mânuire ar putea conduce la accidente grave. Un ecran uriaș întregește spațiul scenic. Abia când au apărut pe ecranul supradimensionat fire roșii orizontale, am înțeles pe deplin și viziunea regizorală, și metafora exprimată prin mosoarele din decor (scenografia: Oskaras Koršunovas, Iulia Skuratova): este vorba de mosoarele vieții, mosoare ce se deapănă mereu și mereu, mai repede, ma încet, mai tumultuos, mai lin; viețile sunt mai lungi sau mai scurte, imprevizibile și mereu supuse pericolului. Interpreții sunt când eroi, când saltimbanci, adesea, ieșind din personaje și interacționând firesc cu spectatorii. Scena ”selfi”-urilor doar ne pregătește pentru ceea ce avea să fie. Pentru că urmează ceea ce cu gândul nu gândim. Numai o minte ageră, deschisă la inovații, la rostul teatrului, poate îngurgita și mai ales se poate bucura/ emoționa/ frisona de fiecare scenă, de fiecare clipă pe care ne-o oferă, adesea hâtru, de multe ori serios, uneori ironic, alteori tragic Oskaras Koršunovas. Este, eminamente, un spectacol de trupă, o trupă tânără, excepțional antrenată, debordând de talent. Însă atenția regizorului cade mai ales pe personajul Iago. Iago, maestru al manipulării, mistificării, dezinformării. Iago, iubindu-l și invidiindu-l pe Othello. Iago, plin de dorință și plin de ură! Iago, păianjenul care își țese cu grijă și artă pânza morții în jurul lui Othello și al Desdemonei.

”Othello”, regia: Oskaras Koršunovas (OKT, Vilnius, Lituania) – Foto: Dmitrijaus Matvejev

Ritmul diabolic, mișcarea impecabilă, cu multe elemente acrobatice, muzica îndrăcită, imaginile extraordinare fac din această producție un eveniment teatral greu de uitat.

Mă opresc asupra spectacolului  ”Furtuna”, în regia lui Mihai Țărnă, pentru că mi se pare un contrapunct poetic la producția lituaniană, desfășurată într-un ritm diabolic, cu glisări trecut-prezent, mereu în defavoarea speciei umane, pe care o ia în zeflemea sau o descrie, pregnant, caricatural.

”Furtuna”, regia: Mihai Țarnă (Teatrul Fără Nume, Chișinău, Republica Moldova) – Foto: Teatrul Fără Nume

”Furtuna”, alt text shakespearian care vorbește despre ridicarea și decăderea umană, despre invidie și iubire, despre putere, violență și dragoste, despre suflete pierdute și/sau regăsite. Toate aceste teme etern valabile sunt clar, coerent și expresiv descrise în producția care-ți invadează sufletul prin simplitate și lirism, lăsându-ți un gust bun și ideea că încă mai există speranța reabilitării speciei umane. Într-un decor aparent simplu, un ecran, o platformă-corabie, multe sfori (sfori necesare, care țin velele corabiei pe mare și sfori cu care păpușarii (reprezentanți ai puterii) își manipulează marionetele supuse. Există și o machetă a corabiei refugiate, laborios realizată, căreia i se va da foc și va fi înecată, în flăcări fiind, într-un bazin cât un degetar. Imaginea aceasta spectaculoasă e menită să ne aducă în realitate, arătându-ne dimensiunile reale ale insulei-planetă în raport cu universul. Luminile sofisticate devin, ele însele, personaj, creând o atmosferă propice visului. Nu vom ști, astfel, dacă întâmplările sunt reale sau imaginare, sub aripa somnului. Actorii populează acest spațiu ireal, luminat mai ales în albastru, reprezentând insula-refugiu, insula-închisoare, insula-speranță, insula-iubire, insula-disperare, insula-viață, insula-amăgire, insula-ură, insula-moarte. Scurte accente comice picură discret peste această feerie din care putem ieși măcar cu speranța că iubirea, prietenia, generozitatea încă mai au sorți de izbândă într-o lume deznădăjduită, dominată de invidie, minciună, agresivitate, sete de putere. Mihai Țărnă recurge la mijloace vizuale foarte moderne pentru a ne depăna povestea. Umbrele de pe ecranul-fundal, imaginile video și coregrafia sugestivă încarcă personajele cu emoția necesară pentru a cuprinde spectatorii în mreje; actorii se mișcă elegant creând imagini aproape filmice, de mare rafinament. Însă cea mai mare emoție mi-a produs-o jocul simplu, intim, ca pentru sine, al lui Vitalie Rusu, actor cu vastă exeriență, ajuns la senectute. Firescul rostirii și al gesturilor ne învăluie amintindu-ne că nu trebuie să țipi pentru a te face auzit și înțeles și că nu trebuie să țopăi, să dai din mâini excesiv pentru a te face văzut. Șopatele acestui actor au intensitatea unui clopot de biserică, iar privirea emană bunătate, calm, generozitate. Este acolo pentru a ne împărtăși cum putem învinge, fără ură, abuzul/nedreptatea. Este acolo pentru a ne învăța cum putem depăși, cu calm, momentele limită. Am pus alături aceste două spectacole dintr-un festival care a cuprins zeci de evenimente, pentru că mi se pare că au reușit să exprime, extrem de diferit, aceleași tematici ale umanității. Pe cât de puternică, ritmată, zgomotoasă, acaparatoare a fost cea dintâi, pe atât de simplă, poetică, nostalgică a fost cea de-a doua.

”Furtuna”, regia: Mihai Țarnă (Teatrul Fără Nume, Chișinău, Republica Moldova) – Foto: Teatrul Fără Nume

Și dacă Oskaras Košunovas este destul de cunoscut mediului teatral românesc, se cuvine să scriu câteva cuvinte despre Mihai Țărnă. S-a născut în 25 ianuarie 1971, la Chișinău, Republica Moldova, într-o familie de artiști. După ce a studiat actoria și a absolvit un masterat la Institutul de Arte din Chișinău, a studiat regia de film la Școala Internațională de Film din Paris și și-a luat doctoratul la Universitatea ”Charles de Gaulle” lille 3. Montează spectcole în Franța și în Republica Moldova și este șef de catedră Arta actorului la Institutul Internațional de Imagine și Sunet 3iS.

Cu o experiență de peste 30 de ani în domeniul teatral, îmi permit să dau un sfat mai tinerilor colaboratori ai directorului fondator al Festivalului ”Shakespeare”: identitatea și anvergura unui festival nu țin neapărat de amploarea ce poate fi exprimată în cifre cu zerouri în coadă, ci, în primul rând, de rafinamentul selecției, de calitatea evenimentelor, de buna organizare și de prestigiul invitaților. Altfel, va risca să dubleze festivalul de la Sibiu, de mult recunoscut prin grandoare, nu neapărat și nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Festivalul ”Shakespeare”, așa cum l-a gândit și l-a organizat Domnul Emil Boroghină împreună cu echipa domniei sale, a excelat prin eleganță, măiestria organizării, valoarea incontestabilă a producțiilor invitate și a evenimentelor conexe. Și prin știința de a fi gazdă. Desăvârșită, așa cum este și acum și așa cum va fi mereu.

E bine să NU renunțăm la modele de dragul modelor trecătoare!

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro

Distribuie

Articole recente

Categorii

Articolul următorTăcerea de breaslă

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente