Festivalul Teatrului de Studio – între trecut și prezent!

-

Dintotdeauna am pledat pentru continuitate. Mai ales în teatru. Fiindcă, acolo unde un manager nou distruge/ eludează trecutul, sperând că totul începe cu persoana sa, nu doar trupa/ echipa pe care o conduce are de suferit, ci chiar publicul și istoria respectivei instituții de spectacole.

Așadar, am răspuns cu entuziasm invitației noului manager al Teatrului ”Alexandru Davila”, Domnul Dan Tudor, la cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio (Focus – Teatrul Balcanic). Mai mult, m-am bucurat nespus să aflu că directorul festivalului este tocmai cel care l-a organizat și promovat ani de zile, Domnul Sevastian Tudor.

Am fost invitată ani la rând și am făcut parte din juriile unor ediții. Ca urmare, mă leagă multe amintiri plăcute de acest eveniment și de orașul care-l găzduiește. Este una dintre manifestările de nișă ale teatrului românesc, fiind dedicat exclusiv teatrului de studio. De ce această (bună) alegere? Pentru că beneficiază de una din sălile celebre realizate de către Liviu Ciulei (motiv pentru care îi și poartă numele). Pentru că un festival de acest fel presupune mai puține costuri (spectacolele au decoruri mici și actori puțini) și infinite beneficii (reprezentațiile se joacă mai mereu cu sala plină, sunt invitate trupe din toată țara și, de la o vreme, din țările învecinate: Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia etc.). Pentru că spectatorii au prilejul să-i vadă pe actori de aproape, iar actorii nu-i pot ”minți”. Teatrul de studio are o mare calitate: se face cu talent și cu dăruire. Jucând la jumătate de metru de public, artiștii nu pot mima, nu pot recurge la șabloane, nu pot aluneca în rutină fără a fi sancționați. Le vezi fiecare grimasă, le auzi răsuflarea; uneori, le observi până și tremurul degetelor, broboanele de sudoare de pe frunte. Este un teatru al emoției pure.

Sigur, asta nu înseamnă că teatrul de studio e ferit de eșecuri. Dimpotrivă, greșelile de construcție/ interpretare sunt mai vizibile și, cel mai adesea, taxate de către privitori prin aplauze firave și ieșirea rapidă din sală, după reprezentație. Însă, de obicei, la festivaluri, sunt alese producții de succes, menite să aducă bucurie, nu dezamăgire.

Așa că am ajuns la Pitești cu toată încrederea și cu dorința de a revedea buni colegi/ prieteni profesionali, pentru că festivalurile sunt și un spațiu al întâlnirilor iubitorilor/ oamenilor de teatru.

Prima reprezentație  văzută a fost ”Năpasta” de I. L. Caragiale (Teatrul Național Satiricus ”I.L. Caragiale” din Chișinău, Republica Moldova). Am o mare empatie pentru teatrul moldovean, fiindcă elementele de bază ale acestuia sunt credința și dăruirea; este, prin excelență, un teatru al sensibilității. ”Năpasta” a fost montată de Alexandru Grecu (regizor cu experiență și cu o activitate bogată atât în Moldova, cât și în România) într-o manieră clasică, fără actualizări stridente. Totuși, deși înțelegem dorința moldovenilor de a aparține, cu toată ființa, spațiului cultural românesc, nu putem aprecia ”aducerea” mesei tăcerii cu vreo trei scaune drept elemente centrale ale decorului. Mai mult, ca să fie în ton cu prezentul, pe ”Masa Tăcerii” se produce și o scenă erotică (e drept, ”blurată” de o lumină discretă).

NAPASTA foto Cristian Sabau

Trecând peste asemenea nefericite amănunte și apreciind cum se cuvine costumele cu motive țărănești stilizate (semnate Rodica Bargan), care dau unitate producției scenice, ajungem la interpretarea actorilor. Și dacă distribuirea lui Alexandru Crîlov în Ion nu e tocmai inspirată, prezența sa scenică fiind la limita decenței, Ion Grosu (Dragomir) și Gheorghe Gusan (Gheorghe) rezonează cu Ludmila Gheorghiță (Anca), reușind să creeze relații veridice. Revelația reprezentației rămâne, indiscutabil, Ludmila Gheorghiță. De o frumusețe ușor fanată, doar aparent fragilă, impresionează prin naturalețe, nuanțe bine dozate și o limbă română rostită impecabil. Este un adevărat recital, mai ales că regizorul a inserat pentru ea câteva bocete cu iz de blestem, pe care artista le bolborosește între somn și trezie, reușind să exprime toată drama straniului personaj care se căsătorește cu ucigașul soțului său, gândindu-se la o aprigă răzbunare. Anca este una dintre cele mai tragice figuri ale dramaturgiei române, iar actrița moldoveancă îi conferă magistral întreaga sa dimensiune. Gesturile simple, însă pline de încărcătură dramatică, impresionează până la lacrimi. Muzica stranie, cu sunete vătuite de toacă învăluie reprezentația în mister. Alexandru Grecu a realizat un spectacol de o simplitate fără cusur. A mizat totul pe talentul și pe trăirile interiorizate ale Ludmilei Gheorghiță, ceilalți actori jucând mai mult niște umbre din trecutul și din prezentul eroinei.

Spectacolul ”Tzuki și Tati” de la Teatrul Dramaturgilor Români, purtând semnătura lui Florin Piersic Jr. pentru scenariu, regie, scenografie și care, pe deasupra, interpretează unul din cele două personaje, celălalt personaj fiind jucat de Marius Bodochi, ne-a arătat întreaga măsură a unor actori de elită care pot face spectacol din nimic. Nimicul fiind scenariul și o bancă de parc. Drept urmare, au improvizat preț de o oră și ceva pe o temă de actualitate: o nuntă între doi homosexuali, cu posibilitatea ca mama unuia dintre ei să facă infarct în momentul în care își va vedea fiul oferind verigheta unui alt bărbat (în plus, și mult mai vârstnic decât fiul său). Astfel încât, pentru ”salvarea” mamei de la un probabil final tragic, fiul încearcă să organizeze o nuntă cu o falsă mireasă și de aici un schimb mai mult sau mai puțin spumos/ inspirat de replici. Spectatorii au plecat satisfăcuți după ce au aplaudat minute în șir. Eu am propus managerului Dan Tudor să-i roage pe marii artiști, pentru ediția viitoare, să recite câteva pagini din cartea de telefoane. Sunt sigură că s-ar bucura de același succes. M-am convins, încă o dată, dacă mai era nevoie, că doi actori autentici pot să-și vrăjească publicul cu simpla prezență pe scenă. E de bine!

A urmat  un spectacol cu un text sensibil, de succes, ”Doi pe o bancă” de Aleksandr Ghelman (Teatrul ”Sică Alexandrescu” din Brașov), care nu a impresionat prin nimic. Dar chiar prin nimic-nimic.

Intenționat am lăsat la urmă două producții ale teatrului-gazdă, ”Urmuz” de Valeriu Butulescu, în regia Monei Gavrilaș, scenografia: Miruna Varodi, coregrafia: Florin Fieroiu, și ”Volpone” de Ben Jonson, în regia lui Bogdan Cioabă, scenografia: Cristina Ciucu, coregrafia: Florin Fieroiu, întrucât ambele sunt un exemplu pentru ceea ce ar trebui să însemne spectacole de studio.

Mărturisesc că am fost circumspectă mergând la ”Urmuz”. Îmi închipuiam o producție experimentală, din care se poate înțelege prea puțin și pe care, în cel mai bun caz, o voi uita repede. Am avut șansa de a urmări un spectacol dens pe un text profund metaforic despre alienare, despre gândul sinuciderii, despre glisarea în ficțiune.

Urmuz, foto Teatrul Alexandru Davila

Un spectacol cu accente comice și accente absurde, un spectacol despre un autor (real) care și-a căutat alinarea în întâlnirile cu propriile personaje, uitând că fiecare dintre acestea sunt bucată din propria sa ființă și că, inevitabil, odată cu sinuciderea lui se vor sinucide și ele. Această esență a piesei este formidabil cuprinsă în scena sinuciderii ”colective” cu pistoale de jucărie. Însă, până la acest final, eroii urmuzieni sunt extrem de vii, îi reproșează autorului diverse neîmpliniri, îi solicită să fie ”retușate”, să li se permită mai multă libertate, uneori, să li se găsească alt destin. O sarabandă de întâmplări vesele și nefericite, care-l conduc pe autor spre un previzibil sfârșit. Actorii sunt bine conduși regizoral, astfel încât să nu ne lase timp pentru plictiseală, să ne poarte în universul lor straniu, prin care se poate întrezări chiar și nițică iubire. Metafora Pâlniei, în fapt, un imens vagin din/prin care se perindă personajele, se află în spatele scenei constituind elementul principal de decor. Câteva mese și câteva scaune de cafenea îl întregesc. Costumele excentric croite, în culori vii și/sau terne, cele mai multe nefiind terminate, caracterizează personajele, ele însele considerându-se neîmplinite/ nefinalizate, niște crochiuri, niște schițe, niște caricaturi. Cel care-l joacă pe Urmuz ( Mitică, în spectacol – Gogu Preda) este întruchiparea aproape desăvârșită a straniului scriitor, care așteaptă de la întâlnirea cu unul dintre personajele sale principale, Fux, îndreptarea tuturor inconvenientelor vieții. Ca urmare, pe parcursul întregii reprezentații, acesta îl caută, cu disperare, cu iubire, cu tristețe, cu speranță pe pianistul Fux, dispărut prin pâlnie în lumea ficțiunii absolute. Însă, oricât de ”absolută” ar fi această ficțiune, seamănă al naibii de bine cu realitatea. O glisare dulce-amăruie între realitate și iluzie, între trăire și visare. Am plecat cu o stare de satisfacție de la spectacol, socotind că teatrul piteștean se află pe drumul cel bun.

Trecând la ”Volpone”, întâi trebuie să spun că am rămas impresionată de excelenta folosire a spațiului sălii studio, realizată cu pricepere de către Liviu Ciulei; pentru că nu-i așa, o sală studio este în primul rând un spațiu diferit de cel clasic, putând fi schimbat după viziunea fiecărui regizor. Scaunele ar trebui să fie mobile și să poată fi mutate în  oricare loc. Deși de mici dimensiuni, sala studio oferă nebănuite avantaje echipei de creație putând fi folosită în fel și chip. Or, regizorul Bogdan Cioabă și scenografa Cristina Ciucu taman asta au făcut. Au așezat publicul pe două laturi ale dreptunghiului pe care-l constituie sala, iar celelalte două laturi reprezintă scena. Au înnobilat spațiul cu elemente (ce par) simple de decor, care sunt mutate de artiști după necesitate. Astfel, patul este și tezaurul lui Volpone, și (aproape) sarcofag. Pentru că, nu-i așa, Volpone își iubește într-atât comoara dobândită prin înșelătorie, încât dorește să se îngroape cu/ în ea. Câteva panouri care glisează pe șine delimitează alte încăperi, iar odată cu deschiderea lor se oferă noi dimensiuni prin simpla apariție a unei oglinzi. O cortinetă dată la o parte descoperă un alcov. Și tot așa… Costumele, cele mai multe intens colorate, par a avea propria lor viață, ajutându-i pe artiști să-și desăvârșească interpretarea.

VOLPONE foto Cristian Sabau

O comedie spumoasă, cu personaje caricaturizate, reprezentând arivismul, dorința de parvenire, dorința de câștig prin minciună și înșelătorie. Un spectacol în care ni se dezvăluie, fără jenă, toate defectele oamenilor, făcându-se haz de necaz. Regizorul își construiește, cum e firesc, spectacolul în jurul actorului care-l interpretează pe Volpone, Gabriel Gheorghe. Sigur că alegerea e făcută în cunoștință de cauză, pentru că își cunoaște bine trupa cu care lucrează, fiind angajat al teatrului de ani buni. Foarte expresiv, cu o gamă largă de posibilități interpretative, de la seriozitate și melancolie la cinism, tenacitate, actorul captează cu ușurință fiecare trăsătură a unui personaj versatil. Celelalte personaje pulsează în jurul eroului central, fiecare după talentul și posibilitățile sale. În orice caz, nimeni nu derapează de la ceea ce are de făcut. O pată de culoare este apariția secundară a Mirelei Popescu în Lady Politik AR-FI, artistă extrem de talentată, insuficient folosită pe scena piteșteană și chiar pe cea a teatrului românesc. În reprezentație, și-a folosit temperamentul și posibilitățile comice pentru a stârni hohote de râs.

VOLPONE foto Cristian Sabau

În totalitatea sa, ”Volpone” poate fi socotit a fi un spectacol făcut ca la carte pentru ceea ce înseamnă teatrul de studio și ar putea fi dat drept exemplu în clasele școlilor de teatru.

Am mai participat și la o întâlnire a organizatorilor cu publicul, tema discuției fiind chiar teatrul de studio și destinul său în contextul schimbărilor inevitabile. Am fost uimită de vivacitatea liceenilor prezenți, de intervențiile lor pertinente.

Am plecat cu un sentiment de bine de la acest eveniment, văzând lucruri așezate în matca normalității, dar și cu senzația că sunt teatre ieșite pe nedrept din arealul artistic, pentru că lumea teatrală este tot mai disipată, lipsită de consistență. Cei câțiva critici (încă) activi și cei câțiva pseudocritici (foarte activi) aleg zone mai vizibile, mai bine scoase în evidență, uitând că teatrul există doar prin apropiere, nu prin distanțare. Este inechitabil să ne îndreptăm doar spre pomii lăudați și să neglijăm spațiile discrete, unde, adesea, poți găsi proiecte de calitate. I-aș îndemna pe tinerii aspiranți la critica de specialitate (atâția câți or mai fi) să nu ocolească teatrele mici, socotite pe nedrept ”provinciale”, pentru că aici se pot remarca mai ușor decât pe terenuri bătătorite, iar criticilor de interese să urmeze exemplele înaintașilor, care au construit, nu s-au ocupat doar cu demolarea teatrului și cu consolidarea propriei imagini.  

Nu știu de ce îi văd, tot mai sporadic, la festivaluri, pe criticii din vechile generații (și ei rămași tot mai puțini). Oare nu mai sunt invitați? Oare s-au blazat? Oare s-au retras în propria cochilie socotind că nu mai rezonează cu vremurile? Păcat! Pentru că festivalul de la Pitești ar fi meritat infinit mai multă atenție. Fie și numai pentru că o echipă nouă aflată la conducerea teatrului merită a fi sprijinită, stimulată, nicidecum ignorată.

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro

Distribuie

Articole recente

Categorii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente