E tot mai multă confuzie, în rândul oamenilor de teatru, privind suprapunerea festivalurilor de teatru. Aparent, sunt două mari sezoane ale acestui tip de manifestări culturale: mai – iunie și octombrie – noiembrie. Deruta pornește mai ales de la faptul că, în felul acesta, specialiștii (în primul rând, criticii de teatru) nu apucă să le vadă pe toate. E drept, în hulita vreme comunistă, și chiar până prin anii 2010 – 2015, acestea se organizau păstrând, pe cât posibil, oarece distanță între ele. Se făcea asta și pentru că existau mulți oameni de cultură în a căror opinie credeau atât directorii, cât și trupele teatrelor organizatoare. Invitarea și prezența acestora în festivaluri constituia în sine un eveniment. Erau prezentați autorităților, mai puneau o vorbă bună și, de multe ori, se mai putea ajusta, cu ajutorul lor, bugetul pentru programe și proiecte artistice; se organizau colocvii, discuții cu publicul, conferințe. Prin existența unor astfel de activități conexe, cu participanți prestigioși, festivalul devenea mai vizibil, mai interesant, mai atractiv.
Suntem la finalul stagiunii, implicit al primului sezon al festivalurilor de teatru și mă voi strădui să deslușesc misterul suprapunerii lor! După logica mea, în mai – iunie, organizează festivaluri managerii care se au bine cu orânduirea (sau orânduirea a înțeles că un eveniment de acest fel poate câștiga electorat mai select) și sunt siguri că li se va acorda bugetul necesar; în octombrie – noiembrie fac festivaluri managerii care mizează mai mult pe veniturile proprii și pe fondurile obținute de la Ministerul Culturii, ICR, decât pe cele de la ordonatorul de credite local. Personal, strategia celor care își permit să organizeze un eveniment de anvergură în prima jumătate a anului mi se pare mai eficientă: către finalul stagiunii, numărul spectatorilor de teatru scade dramatic, însă un eveniment bine închegat și susținut (și în cadrul căruia mai au loc și unul-două concerte cu vedete), va aduce sigur public. În toamnă, iubitorii de spectacole se întorc oricum în sălile de spectacole, când, în mod normal, se programează premierele noii stagiuni.
Cum-necum, festivalurile de teatru aparțin, în primul rând, orașelor, județelor care le organizează, oamenilor locului. De-a lungul timpului, fiecare manager și-a făcut, după puteri/ empatie/ favoruri… cercuri de simpatizanți, pe prezența cărora mizează oricând ar hotărî, calendaristic, evenimentul. Nu-i nici rău, nu-i nici bine. Bugetele fiind tot mai mici, sigur că fiecare director de festival invită critici care să-i promoveze cât mai eficient evenimentul. Mai nou, bloggerii iau locul acestor oameni de teatru, pentru că sunt mai vizibili și, adesea, cu mai puține parti-pris-uri. Ceea ce trebuie să menționez este faptul că am cunoscut bloggeri, care, în timp, fără a avea o școală de specialitate, au devenit adevărați profesioniști în domeniu. Așa că nu ar trebui să ne plângem! Ar trebui să realizăm faptul că, cel puțin în România, critica de teatru nu are vreo importanță pentru public și are tot mai puțină relevanță pentru managerii de teatru/ producătorii de festivaluri. Cronicile/ eseurile sunt citite și comentate în cercuri tot mai restrânse și fără urmări. Asta ar putea/trebui să ne pună pe gânduri/ să ne doară. Sau nu?! Și mai e ceva: tot mai mulți dintre puținii critici care mai există merg doar către anumite teatre ignorându-le pe celelalte și declarând că sunt neinteresante. Nu mi se pare deontologic un asemenea comportament. Adesea, în orașele uitate de specialiști se întâmplă lucruri mirabile. Mai grav este atunci când nici membrii vreunor jurii importante nu ajung până acolo. Așa se poate crede că există mai puțin de 10 – 15 teatre demne de luat în seamă. Și nu e cazul.
În acest sezon am participat la două festivaluri. Despre cel de la Pitești am scris deja; urmează să vorbesc despre cel de la Oradea.
De fapt, la Oradea, în acest moment există un festival după modelul 2 în 1. Baza și cel mai cunoscut este Festivalul de Teatru Scurt, ajuns la cea de-a XXVI-a ediție. Pe temelia lui s-a organizat alt festival, FITOradea (Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea), ajuns și el la cea de-a VIII-a ediție. Nu se încurcă prea mult unul pe altul; publicul își alege spectacolele după propriile criterii și e dovedit că preferată rămâne comedia, iar oamenii de teatru sunt obișnuiți să alerge de colo-colo pentru a vedea cât mai multe producții. Doar cu juriul e mai dificil, pentru că are obligația de a urmări spectacolele de teatru scurt, adesea nemaiputând să ajungă la cele din FITO.
Invitația la acest festival a venit neașteptat și îi mulțumesc și pe această cale managerului Daniel Vulcu. Desigur nu pot decât să zâmbesc aducându-mi aminte cum curgeau ”poftirile” pe vremea când eram managerul unui renumit teatru bucureștean și cum, după demiterea mea abuzivă, acestea s-au împuținat semnificativ. Nu dramatizez, doar precizez.
Mi-a făcut mare plăcere să ajung la Oradea, după vreo nouă ani de absență. Am putut să mă întâlnesc cu o colegă tare dragă mie, Vetuța Pop, și să revăd un oraș cu adevărat european (mă rog, în centrul istoric, pentru că, prin cartiere, buldozerele au luat locul mijloacelor de transport în comun. Administrația locală a hotărât, se pare, să facă toate lucrările de reabilitare/modernizare în același timp, uitând de bieții cetățeni, oropsiți să meargă distanțe apreciabile printre munții de pământ proaspăt afânat. Dar nu cu asta ne ocupăm noi aici.) Ajungem repejor la teatru. El însuși spectaculos. Renovat, modernizat. Gazde primitoare, grijulii cu soarta invitaților. Program dens, fără a deveni copleșitor, cu o selecție de bună calitate și pentru toate gusturile, cum stă bine unui eveniment de acest fel. Reprezentațiile au loc în trei spații centrale (Teatrul ”Regina Maria”, Sala Arcadia și Sala Transilvania); la acestea se adaugă evenimentele stradale/ concertele. Ușor de ajuns dintr-un loc în altul, așa că nu am pierdut decât un spectacol (din cauza suprapunerii) în cele trei zile cât am fost la Oradea.
Să le luăm pe rând. Am revăzut cu mare plăcere montarea mai veche a Teatrului Excelsior, cu ”Familia Addams” (libretul: Marshall Brikman, și Rick Elice, muzica și versurile: Andrew Lippa, traducerea și adaptarea textului: Carmen Stanciu, traducerea și adaptarea songurilor: Alex Ștefănescu, decorul: Sabina Spatariu, costumele: Răzvan Mazilu), în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu, și m-a bucurat nespus faptul că, în cei cinci ani de la premieră, nu și-a pierdut nici prospețimea, nici hazul. Am urmărit, de această dată, mai mult jocul/ coregrafia actorilor și am rămas impresionată de harul lor, de dăruirea și priceperea cu care au dus în spate un spectacol greu, în care muzica, mișcarea și povestea trăsnită se țes savant spre satisfacția spectatorilor. Am admirat, încă o dată, talentul lui Răzvan Mazilu de a conduce magistral o trupă tânără. Asemenea producție este o piatră de încercare pentru orice teatru, iar Excelsior a reușit, și cu acel prilej, să dovedească faptul că e capabil de performanță. Ce-i drept, nu la multă vreme managerul respectivului teatru a fost demis. Abuziv, să ne-nțelegem!
Un spectacol care m-a fascinat prin știința de a topi povestea în gest și mișcare este ”Le Schmürz”, o nebunie de teatru fizic după piesa ”Les Bâtisseurs d’empire” de Boris Vian, regia și coregrafia: Györfi Csaba, decorul: Cristina Breteanu
dramaturgia: Czvikker Katalin, costumele: Cristina Breteanu, muzica originală: Boros Csaba. Nu este prima data când am admirat talentul, disciplina, exactitatea interpretării trupei Teatrului Szigligeti Oradea, însă, de această dată, mixajul teatru-mișcare-teatru mi s-a părut desăvârșită.
Este o poveste a egoului reprimat, care ascunde fapte adesea nedemne de a fi expuse public, transformată într-o fugă permanentă a personajelor departe de sine și cu întoarceri disperate în trecut. Fiecare mișcare, fiecare gest suplinește magistral o replică, o scenă. Înțelegem perfect, din coregrafie, ceea ce ni se ”relatează”: o lume grotescă, golită de substanță, chinuită de fantomele trecutului, aflată într-o continuă fugă spre nimic. Interpreții alcătuiesc o echipă indestructibilă, mișcându-se matematic, suplinind, astfel, forța cuvântului. Un spectacol care ne pune pe gânduri cu mijloace de o fabuloasă expresivitate. Îl amintesc pe Barabás Hunor (Tata), care a combinat arta actorului cu cea a dansatorului într-un mod excepțional, jucând cu fiecare părticică a trupului, exprimând sentimente contradictorii.
O altă producție de care am avut parte în scurta mea prezență la festivalul orădean a fost ”Mass” de Fran Kranz, regia: Andrei și Andreea Grosu, scenografia: Vladimir Turturică (Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu și UNTEATRU, București). O poveste ”modernă” despre asasinarea unor elevi de către un coleg, care s-a sinucis în timpul atentatului. Ca urmare, părinții unuia dintre tinerii uciși se întâlnesc cu părinții tânărului-ucigaș/sinucigaș într-o încercare disperată de a înțelege, de a se purifica prin iertare, de a ne face să empatizăm sau nu cu protagoniștii aflați în fața noastră. Sunt introduse în text mai multe teme pregnante ale acestui secol nebun: jocurile electronice agresive și care pot conduce la violență, problema deținerii de arme în America, vinovăția între legalitate și moralitate a părinților copilului-ucigaș. Până aici, subiectul ”ne prinde”, mai ales că spectacolul este bine condus scenic de către cei doi regizori (re)cunoscuți pentru talent și profesionalism și are parte de o distribuție ideală: Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu. Decorul, de o simplitate ”arogantă” în lumea unor scenografii opulente, format dintr-o masă și patru scaune, la care se adaugă singurele elemente de recuzită: un vas cu o plantă firavă și un dosar cu pozele copilului-inocent ucis – recuzită ce va deveni personaj în economia reprezentației, îi lasă pe interpreți să-și arate întreaga măiestrie. Și și-o arată! Doar că, la un moment dat, textul devine didactic și profund moralizator. În clipa în care sunt introduse elemente ca statul, societatea și se pune problema vinovăției acestora pentru ceea ce s-a întâmplat, în momentul în care ni se vorbește despre rolul (a se citi ”vina”) școlii sau de cel/ cea a(l) persoanelor specializate (psihologi, psihiatri), pe mine, una, subiectul m-a pierdut. Am rămas doar ”în preajma” artiștilor care-și dădeau sufletul și talentul pentru noi. Cu siguranță, este un spectacol de văzut, de asimilat, care se îngurgitează cu destulă greutate.
Despre ”Patima”, după ”Patima roșie” de Mihail Sorbul, în regia Luanei Hagiu (Teatrul ”Aureliu Manea” din Turda) nu pot spune decât că a fost multă muncă pentru nimic. Departe de piesa originală, departe de orice în fond, am petrecut cu greu o oră și 20 de minute în preajma unor actori amatori (habar nu am dacă vreunul are licență în teatru; jocul lor nu a fost concludent) care nu m-au convins că vor/ pot exprima ceva coerent teatral. Un ”înscenare” cum se vedeau multe, în secolul trecut, pe scena Festivalului ”Cântarea României”, nimic mai mult. Sigur că orice festival de teatru nu poate aduce numai vârfuri; există și producții mai puțin reușite, invitate, în general, ca urmare a unor schimburi culturale între instituțiile de spectacole. Mă gândesc că, totuși, la Turda, or fi fost și spectacole mai reușite. Sau poate că acestea nu întruneau criteriile din regulamentul de organizare. A fost, în fond, singurul spectacol de un gust îndoielnic, nu e nimic grav.
Ajung, în sfârșit, la ultima reprezentație vizionată: ”Seaside Stories” de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija, scenografia: Theodor Cristian Niculae, asistența de regie: Mara Oprea, lighting design: Cristian Niculescu, video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiței, Radu Afrim, asistent scenografie: Paula Rusu, montajul: Andrei Dermengiu, regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim (Teatrul de Stat Constanța). Din cele de mai sus reiese că ar fi un text colectiv, posibil ca ”autorii” să fi spus/ încropit niște povești din întâmplări la malul mării, uneori din întâmplări cu marea, pe care, mai apoi, scenaristul-regizor Radu Afrim să le fi pus în pagină/ scenă. O seamă de scene(te), unele cu haz, altele cu iz dramatic, altele plicticoase sunt expuse într-un decor extraordinar, cu lungi inserții video. Personajul principal, prezentat excepțional de altfel, al poveștilor, al imaginilor video, e marea. Oameni sunt doar niște mici vietăți care se zbat, se adună, se risipesc, se caută, se uită și iar se caută, se-adună… Viețile lor sunt nesemnificative în raport cu imensitatea mării, niciodată arătând la fel. În totul este o producție ”marca” Afrim, în care imaginația, talentul, perspectiva, obsesia regizorului pentru vizual sunt prezente subjugând mai ales privirile spectatorilor. Din păcate, spectacolul are multe ”burți” în care atenția publicului scade dramatic și este nepermis de lung, iar, de la o vreme, poveștile nu mai au unde crește, cu ce să ne surprindă. Deși textul este numai un pretext pentru fabuloasa știință de a face teatru a creatorului Radu Afrim, acesta se pierde în prea multe amănunte, în prea multă dantelărie, în prea multă imagine. După un timp simți cum cuvintele se diluează, rămânându-ți doar să privești impecabilele tablouri vivante. Chiar dacă eu am asemenea observații, se cuvine să menționez faptul că, între timp, ”Seaside Stories” a luat Premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Galei Premiilor UNITER. În ceea ce mă privește, consider că merită marele premiu pentru regie la orice festival la care ar participa. De cele mai multe ori, în teatru, e nevoie însă (și) de un text puternic!
Ca orice manifestare de gen, care se respectă, festivalul a cuprins și evenimente conexe: concerte care au animat piața mare a orașului, lansări de carte. La aceste lansări am participat și eu. Deși a fost puțină lume, acestea au prilejuit întâlniri și frumoase aduceri aminte din lumea colorată a teatrului românesc, lume care riscă să se disipeze în grupuri din ce în ce mai mici cu interese din ce în ce mai mari.
M-am simțit extraordinar la Oradea, datorită grijii gazdelor pentru oaspeți, datorită impecabilei organizări. Din nou m-a nedumerit faptul că au fost puțini critici de specialitate prezenți. Posibil și pentru că au avut loc prea multe evenimente în același timp sau într-o perioadă scurtă de timp.
M-a întristat să aflu, din presa locală și din spusele colegilor orădeni, cum i se pregătește, pentru a doua oară, plecarea de la conducerea teatrului actualului manager, repus în funcție după un proces câștigat. Discret, elegant, cu o notă sub 9 dată ”preventiv” la evaluarea din acest an, curios sau nu, de către aceiași ”specialiști” din comisia de evaluare care l-a repus în funcție, oferindu-i o notă rezonabilă, în 2021. (https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/administratia-bolojan-a-evaluat-managerii-din-cultura-teatrele-in-dizgratia-comisiei-cj-ului-vezi-componenta-comisiilor-4272445/) În felul acesta, s-a eliminat îndoiala că, în 2024, când i se va termina mandatul (recâștigat în justiție) va mai putea lua unul.
Întrebat de ce, Domnul Daniel Vulcu mi-a răspuns elegant că așa sunt vremurile și că mai mult decât debarcarea sa de la conducerea instituției l-a interesat să readucă publicul la teatru după pandemie. Și a reușit. Tot respectul! Iar pentru că mi s-a părut plin de tâlc cuvântul său din programul festivalului îl adaug aici:
”Trenulețul FITO se întoarce, după ce în urmă cu trei ani a deraiat. Dar nu am încercat să găsim un acar Păun, pentru că accidentul a produs doar răni sufletești: tristețe și dezamăgiri. Iată că l-am repus pe șine! Harnic nevoie mare, el s-a și grăbit să aducă artiști din cele patru zări, spre grabnica însănătoșire a răniților. Mulțumiri șefului de gară!”
