Precizări necesare:
După câteva articole despre proiectul cu fonduri norvegiene, obținut în mandatul meu de manager, Teatrul, o nouă normalitate #Reinventare, și pe care conducerea ulterioară a Teatrului ”Nottara” a dorit să-l îngroape cu orice preț, mi-am luat un fel de ”an sabatic”, în care să nu văd/ să nu scriu despre spectacolele acestei instituții. Așa am crezut de cuviință, pentru a-mi domoli frustrările, subiectivitatea, justificate de altfel. Am revenit, după mai bine de un an, în sălile de spectacole și mi-am dat seama că mă pot detașa suficient încât să privesc reprezentațiile doar cu fiorul spectatorului îndrăgostit de teatru. De Teatrul ”Nottara”, de poveștile de pe scenă, de artiștii care le dau viață. Așa, ca întotdeauna!
Că s-a întâmplat sau că așa am ales, prima reprezentație văzută a fost cu ”Don Juan”, după Molière, în regia lui Cristi Juncu. Și nu-mi pare rău.
”Adaptarea” sau ”versiunea scenică a textului” (nu m-am dumirit cum este de fapt, apărând când așa, când așa pe site și pe foița mizeră, xeroxată, care înlocuiește caietul-program), semnată de Cristi Juncu, e astfel croită încât să se potrivească perfect viziunii sale regizorale; a folosit mulți termeni contemporani, care dau culoare întregului fără a vulgariza. Știința lui Cristi Juncu de a împleti vechiul cu noul în vorbe atent alese și fără a deteriora o piesă clasică este evidentă.
Pornind de la text, spectacolul este minuțios gândit regizoral, păstrând o linie fină între ironie și bășcălie, cu vagi accente dramatice. Am să revin asupra meșteșugitei lucrături regizorale la finalul cronicii.
Decorul semnat Carmencita Brojboiu este sobru până la sumbru, întruchipând cinci falusuri uriașe din care ies personajele (minuscule), falusuri care devin și copaci cenușii ai unei grădini ”mitice”, și altar (vorbeam de pendularea între bășcălie și ironie), și mausoleu. Decorul și costumele au textura pietrei (granit, aș spune). E ca și cum eroii sunt și ei săpați în stâncă. Această primă imagine nu mi s-a părut ofertantă pentru ceea ce urma să se întâmple. Prea sarcastic(ă), prea cinic(ă) pentru gustul meu și pentru povestea lui Molière! M-am înșelat: scenografia slujește cu fidelitate ceea ce și-a propus Juncu să evidențieze în această variantă scenică.
Din păcate, greul spectacolului cade pe Sganarel (Gabriel Răuță), nu pe Don Juan (Șerban Gomoi), sau pe amândoi, cum ar fi fost de așteptat. Din fericire, are pe cine să cadă. Gabriel Răuță dovedește, încă o dată, că nu trece degeaba prin Teatrul ”Nottara”. Are vână de mare actor. A urcat treaptă cu treaptă, cu răbdare, cu încăpățânare, cu trudă, cu talent și inteligență. Iar în această producție devine, pur și simplu, prelungirea gândirii regizorale. Prelucrează, cu multă iscusință, indicațiile, topindu-le într-un personaj memorabil. Evoluția sa este o adevărată lecție de teatru. Jocul său are stil. Gesturile/grimasele sunt elocvente, adesea pline de umor. Mimica atinge desăvârșirea, pentru că are multe scene fără replici. Sunt momente ingrate pe care numai artiștii adevărați pot să le acopere cu brio. Este vizibil și atunci când devine doar umbra stăpânului. Implicarea sa e totală, clipă de clipă, fără a ”sabota” jocul colegului de scenă. Din nefericire, colegul de scenă nu este tot timpul la înălțimea prezenței lui Gabriel Răuță. Șerban Gomoi recurge, adesea, la stereotipii, la șabloane. Dacă îl vezi pentru prima dată, s-ar putea să-ti fure atenția, însă dacă ai avut prilejul să-l urmărești și în alte producții, nu poți să nu-i observi interpretarea tot mai lineară, mai lipsită de consistență, bazată pe tehnica dobândită în scurtul, însă, e drept, impresionantul său traseu teatral.
Recunosc, nu pot să nu mă gândesc, văzând, acum, ”Don Juan”, la un alt spectacol tare drag mie și care l-a lansat pe Gomoi spre o carieră excepțională, MOLIÈRE | ERÉILOM, în regia lui Roman Feodori (Rusia). Și desigur nu pot să nu constat că interpretul lui Don Juan a preluat multe indicații de-acolo, poate pentru că a fost foarte implicat în acel proiect, poate pentru că îi este mai la îndemână. Doar că acum îi lipsește și prospețimea, și participarea. Văd un actor, încă tânăr, uzat, care recurge prea des la clișee. Văd, și mă ustură sufletul, un actor extrem de talentat, tocit de prea multe roluri mari, pe care nu are cum să le facă magistral într-un timp atât de scurt. Văd un actor epuizat, care face eforturi supraomenești să-și ascundă oboseala. Uneori reușește, de cele mai multe ori, nu. Văd schema unui personaj foarte bine creionat regizoral, însă nefinalizat actoricește. Un crochiu cu multe tușe din MOLIÈRE | ERÉILOM. Iar acele tușe sunt tocmai în partea dramatică, aceea care ar trebui să fie profundă, unică, originală. Partea comică, pigmentată cu cinism, îi iese foarte bine, pentru că, așa cum spuneam, se ajută de talentul nativ și de experiențele anterioare. Un sfat: dacă acest actor cu resurse pentru a fi un mare artist continuă să se arunce, fără discernământ, în toate rolurile mari (uneori doar ca întindere), care i se oferă, riscă să rămână ceea ce este acum: un artist schematic, cu oarecare tehnică, frumos, dar fără aură. Ar fi păcat.
Cunoscându-l bine pe Cristi Juncu și știindu-i modul de a lucra cu actorii, a fost o plăcere să urmăresc traseul celorlalte personaje, secundare toate. Acum, să fim bine înțeleși: rolurile secundare pot fi ele însele complexe sau completate de știința/ profesionalismul/ talentul interpreților. Că, altfel, riscă să rămână niște serbede treceri prin scenă.
În ”Don Juan” avem de toate:
O Mihaela Subțirică și o Sorina Stefănescu interpretând cu participare și umor două țărăncuțe. Au haz, au culoare (chiar dacă poartă costume cenușii), au scânteie, iar când apar împreună se completează reciproc;
Un Rareș Andrici inteligent, (auto)ironic cu propriul personaj (Don Carlos, unul dintre frații Donei Elvira, care vrea să-și răzbune sora, pedepsindu-l pe Don Juan pentru că a sedus-o și abandonat-o). O apariție agreabilă, care-ti rămâne multă vreme în memorie. Mă bucur că acest tânăr actor nu și-a pierdut cumpătul, fiind și el foarte curtat de regizori, că își construiește personajele cu migală de bijutier, rămânând mereu în sfera excelenței;
Un Ion Haiduc, întrupând un Cerșetor, rol meteoric, însă plin de tâlc în economia spectacolului, pentru că reprezintă cealaltă fațetă a lumii, a aceleia care încă mai crede în divinitate, în echilibrul dintre bine și rău. În minuscula scenă dintre Don Juan și Cerșetor se poate întrevedea cel mai bine cumpăna lumii în care trăim acum, aceea în care un ”globalist” vocal, lipsit de credință, lipsit de sentimente, lipsit de scrupule, lipsit de remușcări, încearcă să corupă/ convertească la propria-i cauză un cerșetor cu frica lui Dumnezeu. Cerșetorul renunță la bănuțul de aur, refuzând să înjure și păstrându-și demnitatea. Această scenă a existat și în MOLIÈRE | ERÉILOM. Firește, altfel rezolvată regizoral. Din păcate, lui Gomoi i-a fost mai ușor să se autopastișeze decât să facă o nouă creație. Din fericire, Ion Haiduc reușește, în scurta lui trecere prin scenă, să confere adâncime momentului de un mare dramatism. Este, cum spuneam, unul dintre cele mai importante momente ale reprezentației, însemnând chiar răscrucea vremurilor în care ne aflăm. Totuși, regizorul anulează cumva profunda semnificație a clipei, făcându-l pe Don Juan să-i ofere bănuțul Cerșetorului, fără a-l mai pune pe cel din urmă să se lepede de credință. Cerșetorul l-a primit cu un mulțumesc umil;
O Diana Roman, și ea obosită de prea multe roluri, care, în prima parte, își rostește replicile din interiorul unui falus deschis pe jumătate, destul de gângav, neinteligibil, plat, fără sentimente, dar care, în partea a doua, se ”reabilitează” complet, susținându-și monologul la limita lacrimii, cu infinită dăruire. Este extraordinar gestul cu mâna întinsă, parcă tremurândă, către un Don Juan inert, o mână frumoasă, transparentă, neputincioasă. Înțelege ceea ce spune și ne zguduie și pe noi, demonstrându-ne, cu mijloace artistice simple, că personajul său e capabil de o imensă iubire necondiționată. Imaginea actriței Diana Roman e legată, în mare parte, și de ”claia” sa de păr blond, care-i conferea luminozitate, o ajuta să acopere tot spațiul din jur, să uimească la fiecare apariție. Șatenul podoabei capilare de acum șterge mult din prezența scenică a actriței, o anonimizează în mare măsură. Poate se răzgândește, ar fi spre binele carierei sale;
Un Vlad Bălan (Don Alonso, cel de-al doilea frate al Elvirei), care joacă, foarte convingător, un nătâng, astfel încât să-l ajute pe Andrici să iasă mai mult în evidență. Nu am a spune nimic de rău despre această apariție de umplutură, însă mi-e neclar ce se întâmplă cu el în Teatrul ”Nottara”. Joacă puțin, roluri minore, fără miză. Să se fi atașat mai mult de regie (are asemenea încercări în afara teatrului în care este angajat), de teorie (face un doctorat la UNATC)?
O Raluca Jugănaru (Gusman, servitoarea Donei Elvira și amanta insipidă a lui Sganarel), frumoasă, dar destul de lipsită de consistență. Nu-i vina actriței, personajul nu o ajută cu nimic, e o figurație pe care o putea acoperi oricine;
Un Paul Chiribuță (tatăl lui Don Juan) civil, obosit, rostind linear, pe alocuri neinteligibil, replicile, deși ar fi fost necesar să creeze un personaj de forță, pentru că scena dintre el și Gomoi ar trebui să reprezinte lupta (totală) dintre bine și rău, dintre trecut și prezent, dintre credință și necredință, dintre păstrarea valorilor umane și aruncarea lor la coșul istoriei. A fost numai o confruntare banală, fără scânteie dramatică, o înșiruire de replici, nu un duel pe viață și pe moarte;
Un Sorin Cociș șters (Dimanche, un negustor), al cărui singur rost în reprezentație pare a fi fost acela de a-i justifica lui Gomoi rostirea, destul de fadă, pe alocuri cu mici accente comice, a unui monolog despre cum se păcălesc creditorii. Și figurația lui Cociș, și monologul lui Gomoi puteau lipsi cu desăvârșire. Sigur că rolul nu era ofertant, dar Cociș l-a interpretat ca și cum era tare nefericit că a fost constrâns, într-o zi de sâmbătă, să treacă prin scenă. Acum, sincer, mă și întreb pentru ce a o fi trebuit să se deplaseze?! Poate doar fiindcă i se pregătea un rol mare într-un alt spectacol montat tot de către Cristi Juncu. E drept, în teatru se plătesc și asemenea vămi. Nu-i mare bai, numai că această anostă apariție miroase mai mult a compromis decât a creație. În plus, iertată-mi fie malițiozitatea, la cât de mult seamănă, voit sau nu, cu Ion Haiduc (în prima clipă chiar l-am confundat), putea să i se dea acestuia și figurația lui Cociș. Măcar locuiește în blocul de lângă teatru și n-ar fi fost prea mare deranjul;
Un Răzvan Bănică (Pierrot, un țăran), care ne demonstrează cum nu trebuie să se comporte un actor pe scenă, cum nu poate un bărbat frumușel, cu nedisimulată conștiință de sine, să accepte un rol insignifiant, un rol de legătură. În zadar își dă toată silința, se simte efortul, dar nu-i iese nimic-nimic! Traversează spațiul cu gesturi largi – e doar penibil. Rostește replicile încercând să le dea culoare, amplitudine – e doar banal, pe alocuri nițel hilar, fără să-si fi propus, însă, asta. Se vede că e făcut pentru a fi june-prim, nu pentru a realiza roluri mici de compoziție. Din toată zbaterea lui inutilă rămânem mai ales cu amintirea șireturilor, de culoare verde-fosforescent, de la încălțări. Nici cu destinul său scenic nu știu ce are de gând managerul (numit) temporar; joacă mult, însă roluri fără consistență, mărunte, iar tinerețea trece repede. Dacă ne luăm după declarațiile sale, își dorește să devină un mare actor; cu asemenea ”rolișoare” nu va fi posibil, din păcate!
Nu pot trece peste apariția plină de haz a lui Alex Floroiu, în Statuia Comandorului. Nu mi-aș fi închipuit că voi râde cu hohote la sosirea Comandorului pentru a lua cina cu Don Juan. Comicul s-a născut din statura minionă a actorului. Închipuiți-vă ivirea ”impozantă” a monumentului Comandorului, care ar fi trebuit să-l copleșească, să-l înspăimânte pe Don Juan! În locul acestuia intră în scenă o statuie cam de 1,50 metri înălțime. Bietul Comandor e mai mic decât Don Juan cu cel puțin un cap. Până și Sganarel ezită între a se mira sau a fi înfricoșat! Nu știu dacă intenționat sau nu, dar acest artificiu este de mare impact, nu doar pentru că stârnește râsul, ci, mai ales, pentru că ne arată, încă o dată, cam unde/ cum se află, în lumea contemporană, simbolurile, monumentele, modelele.
Am lăsat la urmă regia, pentru că, deși, spectacolul are și destule hibe (lungimi, scene rezolvate parțial, interpretare inegală, distribuiri ratate pe alocuri), mi se pare construit extrem de coerent pe o idee de o actualitate dureroasă: agonia vechii lumi și urcarea pe culmi a sexului, calomniei, minciunii, trădării, superficialității, sperjurului. Distribuirea celor doi actori, foarte diferiți temperamental (Rauță – Gomoi) ar fi trebuit să conducă la un spectacol de un rafinament aparte, la un eveniment teatral. Doar că jocul nuanțat, inteligent, cu mijloace minimale, cu gesturi de o simplitate seducătoare al lui Răuță este mult peste falsa expansivitate, peste frivolitatea (rareori întreruptă de fior dramatic) cu care dorește să ne impresioneze Gomoi, astfel încât reprezentația e oarecum dezechilibrată, balanța înclinându-se în favoarea celui dintâi. Interactivitatea actorilor cu publicul, discretă, în limitele bunului simț, are menirea de a ne pune oglinda în față, fără a ne agresa. Fascinante mi se par micile trucuri regizorale cu care se marchează futilitatea lumii contemporane: încălțările cu leduri ale lui Don Juan (i se aprind tălpile după fiecare femeiușcă întâlnită în călătoria sa voit inițiatică, ajunsă doar până la ”grădina cu falusuri înalte”). Șireturile colorate, singurele elemente de costum care sar în ochi, reprezintă, cel mai probabil, tot prezentul redus la nimic. Deși poate părea blasfemie, faptul că falusurile se transformă în altar, prin aprinderea unor cruci în interiorul acestora, este doar edificatoare pentru cotidianul ce vrea cu tot dinadinsul să ucidă credința prin minimalizare, prin demitizare. În fața unor asemenea falusuri-altar are loc discuția finală dintre tată și fiu, dintre vechi și nou, dintre bine și rău, dintre istorie și negarea acesteia. Scena e rezolvată doar parțial, fiindcă nici Paul Chiribuță, nici Șerban Gomoi nu par să înțeleagă toate semnificațiile momentului de o importanță crucială.
Pietrificarea răului la final nu e dătător de speranță. Prefacerea lui Don Juan în statuie ne duce mai degrabă cu gândul la sanctificarea răului și la moartea definitivă a umanității. Și totuși, mai e ceva: ultima apariție a lui Rareș Andrici într-o îmbrăcăminte de epocă foarte stilizată, de un roz pal în decorul gri, care iese din tiparul celorlalte costume, toate cenușii, toate semnificând împietrirea. Eroul lui Andrici rămâne, astfel, singurul viu, fiind simbolul inteligenței, al culturii, al moralității, al onoarei, mai ales al onoarei. Să fie acesta unicul semn că mai există o speranță de întoarcere a lumii spre vechile valori? Sau e prea puțin?! Rămâne să vedeți spectacolul și să vă dumiriți. Mie, montarea scenică îmi spune că nu m-am înșelat, acum mulți ani, când am întrevăzut în Cristi Juncu, stofa unui creator autentic, atent (deși n-ar părea) la realitatea din jur, și mai atent la valorile pe cale de dispariție. Deși pășește pe granița fragilă dintre ironie și bășcălie, e clar că, cel puțin în această producție, câștigă ironia. Fină, inteligentă, teribilă.
”Don Juan”, după Molière
Regia și adaptarea textului/ versiunea scenică a textului*: Cristi Juncu
* numele traducătorului rămâne un mister neelucidat
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Light design: Cristian Șimon
Distribuția:
Șerban Gomoi: Don Juan
Gabriel Răuță: Sganarel, valetul lui Don Juan
Diana Roman: Dona Elvira, soția lui Don Juan
Mihaela Subțirică: Charlotte, o țărancă
Răzvan Bănică: Pierrot, un țăran
Rareș Andrici: Don Carlos, fratele Elvirei
Paul Chiribuță: Don Louis, tatăl lui Don Juan
Sorin Cociș: Dimanche, un negustor
Sorina Ștefănescu: Mathurrine, o altă țărancă
Ion Haiduc: Un cerșetor
Raluca Jugănaru: Gusman, servitoarea Elvirei
Vlad Bălan: Don Alonso, alt frate al Elvirei
Alex Floroiu: Statuia Comandorului
Claudia Moroșanu: O altă statuie
Data reprezentației: 4 noiembrie 2023
