Despre permanența în teatru

-

SHOWCASE – 2025 | Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

Perioada: 12 – 16 noiembrie 2025

Cuvânt înainte

Da, a trecut mult timp. Sunt câteva motive pentru care nu am publicat acest articol, scris mai de mult, dar mereu neterminat, apoi mereu amânat! Nu voi dezvolta, voi spune doar că m-am împotmolit în momentul în care am început să scriu despre ”Hamlet”! Am și martori! Spectacolul m-a fascinat! L-am văzut de trei ori și de fiecare dată deslușeam alte și alte simboluri, alte și alte înțelesuri. Ironia, tristețea, deznădejdea, derizoriul, trădarea, ura, iubirea, emoția – toate se (re)găsesc în acest spectacol, care nu copiază nimic din celelalte variante montate de către același Gábor Tompa. Neputința de a scrie despre un spectacol care m-a impresionat a început să mă facă să cred că sufăr de sindromul impostorului. Cu adevărat scriu tot mai greu despre teatru! Cel mai adesea, pentru că văd lucruri banale sau dezagreabile pe care mintea mea refuză să le (mai) țină minte. Niciodată nu am scris imediat după ce am văzut o reprezentație, am așteptat ca spectacolul să se așeze în mine, să-l deslușesc scenă cu scenă. În vremea din urmă multor producții nu le mai văd rostul după câteva zile. Prea multă artă cu tendință, prea multe ”teze” și prea puține sentimente! Am crescut cu o formă aberantă de ideologie; acum trăim alt tip de ideologie. E prea mult pentru mine!

Însă, de această dată, spectacolul avea toate datele pentru a-l ține minte, pentru a-mi trezi întrebări, pentru a-i descoperi alte și alte valențe. Și totuși, ceva m-a oprit să termin un text despre evenimentul unui teatru pe care-l admir încă din studenție (anii ‘90) și care nu m-a dezamăgit vreodată. Nu (mai) există alt teatru în România pe care să-l frecventez cu atâta consecvență și care să nu mă dezamăgească niciodată! Fuseseră câteva instituții de elită după anii ’90, pe care le-am perceput ca repere în peisajul cultural românesc: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova (sub direcția lui Emil Boroghină), Teatrul Național din Cluj (pe când era condus de către Ion Vartic, apoi de când e condus de către Mihai Măniuțiu), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (pe vremea directoratului lui Corneliu Dan-Borcia), Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești (pe vremea directoratului lui Lucian Sabados, apoi a directoratului Ralucăi Zamfirescu), Teatrul ”Fani Tardini” din Galați (pe când era condus de Adrian Lupu), Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila (pe când era condus de către Veronica Dobrin, apoi de către Lucian Sabados).

S-a mai sfârșit o stagiune. Cu nimic diferită de cea anterioară. Austeritatea prelungită, interimatele fără sfârșit fac din teatre mici făbricuțe de spectacole, cu premiere mai puține ori mai multe ”după buget”! Evenimentele sunt pe cale de dispariție, competiția e mai ales la nivel de venituri proprii. Și, în acest context, există la Cluj un teatru care nu se dezminte, menținând standarde înalte pentru spectacole, realizând evenimente (festival, ministagiuni, aniversări). Nu-mi rămâne decât să mă întreb acolo cum se poate? … și să-mi spun că nu se poate să postez pe Facebook despre toate neajunsurile, despre toate întâmplările nefericite și să las neconsemnat un eveniment de aleasă ținută estetică, făcut cu un buget minuscul, chiar dacă s-a întâmplat mai de mult, mai ales că ministagiunea a fost organizată ireproșabil cu o echipă mică de tot, dar devotată!

În cadrul SHOWCASE-ului trecut au fost prezentate cinci spectacole ale Teatrului Maghiar de Stat. (Atât a permis bugetul!)

Orașul nostru

Scenă din Orașul nostru, în regia lui Jesca Prudencio, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Orașul nostru — regia Jesca Prudencio. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Un decor simplu, format din module mai mari și mai mici, din stinghii bej. Aceste module sunt mutate de actori ca într-un joc de LEGO. Costume atemporale, din materiale ușoare, albe și crem. Actorii joacă desculți. Doar uneori își pun încălțările uzate. Un perete din aceleași stinghii cu o ușă din sticlă mată, închide spațiul de joc. Un spațiu aparent fără personalitate, tern (adecvat viziunii regizorale), care prinde viață, treptat, datorită luminii, datorită actorilor (scenografia: Gyopár Bocskai). Dincoace de perete e "orașul". Locul ales, care să-l reprezinte, e cel mai banal, adică bucătăria. Acolo unde oamenii își încep zilele, în clinchetul tacâmurilor, la micul dejun. Femeile trebăluiesc! Repetitiv, obsedant, plictisitor… Copiii cresc, se îndrăgostesc. Se căsătoresc. E un oraș mic, cu obiceiuri comune, în care visul cel mai îndrăzneț este să ajungi fermier după ce moare unchiul cel bogat. Se schimbă vremurile. Caii sunt schimbați cu mașinile Ford. Vine războiul. Se mai și moare. Unii dintre locuitori îmbătrânesc. Alții pier de tineri. Personajele nu sunt foarte diferite unele de altele, nici năzuințele lor.

Există doar două personaje "speciale": un înger/povestitor (Csilla Albert), care ne însoțește în povestea asta banală, depănându-i șirul, și o copilă studioasă (Eszter Román), a cărei viață ni se arată din copilărie până după moarte. Ne așteptăm să evadeze din oraș, să rupă rutina. Nu se întâmplă asta. Se căsătorește, oprindu-și iubitul din drumul spre facultate. Sunt fericiți. "Ce nuntă frumoasă!" – exclamă un personaj! "Toate nunțile sunt frumoase!" Da, toate, pentru că toate-s la fel! Două acte pare că nu se întâmplă mare lucru, doar jocul actorilor ne ține cu respirația tăiată pe scaune. Nu mișcă nimeni. Nu se aud telefoane. Nu foșnesc pungi. E acea stare de grație în care ți se pare că mișcarea mâinii ar putea stârni o vijelie, așa că rămâi înțepenit în fotoliu până la final.

Scenă din Orașul nostru, în regia lui Jesca Prudencio, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Orașul nostru — regia Jesca Prudencio. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Actorii sunt aproape de noi, le auzim respirația. Le simțim freamătul. Ei își văd de treabă în cercul lor strâmt și golit de mari emoții, noi ne reconstituim viața și constatăm că nu e cu mult diferită. După pauză, modulele din lemn au dispărut, suntem în fața unui pătrat cu nisip și plăcuțe pe care câteva personaje le șterg, cu mult sârg, de praf. Este cimitirul orașului. Sunt trecuți(i) din viață cei care-și șterg plăcuțele din marmură neagră cu numele "posesorilor" gravat pe ele. O așteaptă pe fata studioasă, care a crescut sub ochii noștri, sub ochii lor, s-a căsătorit. Aflăm că s-a prăpădit la a doua naștere. Vine cortegiul. Părinții, prăbușiți de durere. Orașul întreg doborât de tristețe! Viii și morții se contopesc, fata ar vrea să le vorbească celor vii, să le astâmpere tristețea, dar se poate înțelege doar cu cei morți, cunoștințe apropiate, care o sfătuiesc să nu se mai agite. Toate vor trece, orășenii vor pleca, se vor întoarce la ale lor. Fata cere să se întoarcă pentru a-și revedea o singură zi din viață. Una neesențială, o sfătuiesc morții. Că altfel ar fi sfâșiată de durere. Alege aniversarea de la 12 ani. O aniversare simplă, care începe cu un mic dejun în familie și cu desfacerea cadourilor. Este scena care produce o emoție copleșitoare. Fata e în centrul spațiului de joc într-un cerc de lumină. Își vede trecutul cu ochii minții și ai sufletului. Din spatele panoului din stinghii de lemn se aude clinchetul tacâmurilor, se aud vocile familiei, se aude foșnetul ambalajului desfăcut de pe cadouri. De văzut vedem doar suferința atroce a fetei, care înțelege câtă bucurie cuprind lucrurile mărunte. Prea târziu!

Copleșitor, în această poveste, este jocul actorilor: simplu, cu gesturi mici, cu mișcări fluide! Este o simbioză stranie între toți, fără a fi niciunul ”câștigător”. În acest spectacol nu există competiție, există doar echipa! Poate că-i bine să învățăm de la acest teatru modalitatea de a fi o echipă. Întotdeauna echipa e importantă, acest spectacol e doar un exemplu.

Jesca Prudencio,  este regizoare și coregrafă americană, care și-a luat Diploma de licență/BFA la New York University Tisch School of Arts, iar masteratul/MFA la University of California San Diego, avându-l drept îndrumător pe Gábor Tompa. Și interesantă și importantă, în acest spectacol, a fost munca migăloasă cu actorii, felul în care i-a strunit pentru a face un singur trup, trupul orașului. Nu credeam să văd un spectacol în care să nu se întâmple aproape nimic și care să mă emoționeze atât de mult!

Ispita

Scenă din Ispita, în regia lui Michal Dočekal, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Ispita — regia Michal Dočekal. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Face parte dintr-un tip de spectacole despre care spui că mai bine n-ar fi fost. Pentru că e vorba de mult efort. Pentru că e vorba de un regizor cunoscut (Michal Dočekal), cu montări mult mai de soi. A montat la Teatrul ”Bulandra”, a fost prezent cu spectacole în Interferențe (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj). Aveai așteptări! Pentru că e vorba de una dintre cele mai bune trupe, poate chiar cea mai bună din România, la ora actuală. Pentru că actorii se luptă și, pe alocuri chiar salvează ceea ce se poate salva. ”Ispita” Teatrului Maghiar de Stat din Cluj m-a înduioșat până la compătimire prin jocul teribil al actorilor, prin încercarea lor de a face față unui text prea lung, prea plicticos, prea diluat. Ideea nu este originală, a fost infinit mai bine tratată de-a lungul vremurilor de Goethe (”Faust”), de către Bulgakov (”Maestrul și Margareta”), de către Thomas Mann (”Doctor Faustus”): pactul cu diavolul. Desigur, fiind vorba de Havel, este vorba și de politică. Ispita de a face pact cu diavolul, cu răul, care înseamnă, implicit, lașitate, frică, supunere. Uneori, și revoltă. Multe întrebări, puține răspunsuri. Este despre știință și pierderea credinței. Este despre totalitarism. Nu că n-ai înțelege despre ce e vorba, dar mereu am avut sentimentul că e prea mult. Totul e prea mult! Prea multă tevatură, mobilele se mută prea mult de colo-colo într-un spațiu prea strâmt. Actorii se mișcă foarte bine, dar prea mult. Năucitor, pe alocuri. Păcat!

Tango

Scenă din Tango, în regia lui Attila Keresztes, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Tango — regia Attila Keresztes. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Trei generații într-un decor care stă să cadă-ntr-o parte la propriu (podeaua este periculos de înclinată, iar obiectele îți dau sentimentul bizar că și tu trebuie să-ți înclini capul după ele ca să-ți păstrezi echilibrul)! Aspectul este al unui muzeu care stă să se scufunde. Personajele care-l populează sunt bizare în costumele lor stridente. Nu par a se potrivi spațiului. Parcă se află acolo din întâmplare. Sau sunt niște intruși. Poate doar Bunica să ”se lipească” de catafalc, unde o tot trimite, din când în când, nepotul Artur, să mediteze la viața de apoi.

Spațiul scenic îți dă sentimentul de prea plin, prea multe obiecte, prea multe scaune din lemn greu, fiecare de altă formă, prea multe tablouri care stau să cadă, o pendulă prea mare, fotolii desfundate, un dulap vechi făcând (și) oficiile de ușă sau de ascunzătoare pentru personajele care, uneori, devin infantile, rame fără tablouri, un Isus la căpătâiul catafalcului, un cărucior vechi pentru copii, presupunem că a fost al ultimei progenituri, Artur, acum student, canapele, uși masive, lampadare – lucruri adunate în mai multe vieți, pe care nimeni nu se îndură să le trieze, iar pe cele prea uzate și/sau inutile să le arunce. Doar că aici, spre deosebire de ”Ispita”, preaplinul, prea multele obiecte rezonează perfect cu povestea. Ni se dezvăluie personajele, care se mișcă surprinzător de ușor printre atâta recuzită: o bunică, doi părinți, un unchi, o verișoară-viitoare noră, o servitoare trans, dar extrem de viril(ă). În costumele lor bizare par mai mult niște eroi de balamuc, niște fantoșe; casa întreagă aduce a azil ce adăpostește niște oameni pe cale de descompunere. Care, însă, refuză inevitabilul. Fiecare după putință, dar cu infinită sârguință! Tânărul Artur, excedat de comportamentul inadecvat al mai vârstnicelor sale rude, obsedate de libertate, de negarea oricăror norme, încearcă să revină la tradiții, la valorile trecutului. Se lovește zdravăn de ”noile” concepte ale părinților, care doresc, cu orice preț să fie moderni, să uite ce-au trăit; Tatăl se autodefinește a fi artist și face tot felul de experimente bizare. E mereu îmbrăcat într-o pijama prost încheiată și care arată delăsarea, neglijența. O boemă prost înțeleasă, prost asimilată, superficială. Artur este singurul personaj îmbrăcat ireproșabil, în costum. Pentru că e singurul care prețuiește valorile trecutului și dorește, cu orice preț, să-și convingă familia să revină la bunele maniere, la îmbrăcămintea elegantă, la tango, la cutume. Însă, încearcă să-și impună conceptele cu autoritatea dată de un pistol. Totuși, reforma este supusă eșecului, pistolul trecând, rând pe rând, prin mâinile Unchiului, ceva mai moderat în comportamentul totalitar, apoi în cele ale lui Edek, valetul îmbrăcat în costum de subretă. Edek este forma cea mai primitivă, mai silnică, mai abuzivă de a-și impune autoritatea. Odată cu preluarea puterii de către acesta vedem cum ultimele urme ale demnității umane dispar. Farsa ia formele unei tragedii autentice. Lumile (generațiile) se destramă în încercarea de supraviețuire cu orice preț. Învinge primitivismul? Cine poartă vina? Fiecare în parte. Toleranța, delăsarea, ascunderea sub false valori… Nu e un text nou, a fost scris în 1964, însă, pare-se că omenirea nu a învățat nimic, răul e perpetuu, chiar mobilele adunate timp de trei generații arată încremenirea. Toate căutările personajelor sunt sortite ratării pentru că sunt formale. Forme fără fond! Nimeni nu dorește cu adevărat progresul. Toți se mulțumesc să mimeze evoluția.

Scenă din Tango, în regia lui Attila Keresztes, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Tango — regia Attila Keresztes. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

În fapt, spectacolul este o farsă grotescă despre noi toți, noi cei ai acestui secol haotic, lipsit de principii, căutător de senzații tari. Este un spectacol la care se zâmbește strâmb și se suferă mult. Este un spectacol în care ni se pune oglinda în față. Oare obiectele de pe scenă sunt într-o rână sau noi, asemeni unei corăbii vechi, ne îndreptăm, cu pași repezi, spre naufragiu? Dorim schimbare cu orice preț, dar fără să ne debarasăm de lucrurile uzate, de prisos. Afișăm principii sănătoase amenințându-i pe semeni cu pistolul. Iar, până la urmă, tot căutând transformarea, ne mirăm că o formă primitivă de viață ne ia locul, conducându-ne spre pierzanie.

Regizorul Attila Keresztes pedalează pe plasticitatea actorilor, pe forța și expresivitatea lor deosebită. Un soi de marionete, care se mișcă abil printre obiecte, fantoșe care doresc să-și depășească, prin forță, condiția. Nu reușesc. Le rămâne tangoul final!

Eu sunt vântul

Scenă din Eu sunt vântul, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Eu sunt vântul — regia Gábor Tompa. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Spectacolele de la Sala Studio sunt pentru o categorie aparte de spectatori.

Cum e să îngheți la o reprezentație despre plecare, despre moarte, despre vânt?! Totul e vânt!!!

Cum e să ți se pară muzicală limba maghiară, pentru că două voci bărbătești se întrepătrund, se completează, își iau cuvintele unul altuia, schimbă rolurile, mereu pentru a ne arăta drumul spre far (lumină), unde, de fapt, se află sfârșitul/ începutul?
Cum e să nu poți aplauda, la sfârșit, un spectacol excepțional? Pentru că rămâi cu gustul de sare al morții. Și totuși, după aruncarea în mare, ca să devină vânt, "infirmierele" care cântă, dumnezeiește, psalmii, vin și șterg, cu mopul, dușumeaua casei-bărci, adună așternuturile de pe patul de fier, scot căruciorul pentru invalizi, apoi ridică pe pat însemnul unei harpe, harpa – instrumentul îngerilor, harpa care face trecerea sufletului din viața pământească spre paradis.

Apoi, se dezbracă intrând sub dușul purificator. Apa cade în ploaie deasă peste ele. Ploaia rămâne până după ieșirea ultimului spectator.

Lumina scoate în evidență chipurile unor sfinți pe peretele coșcovit. În spate, prin geamul-oglindă se vede personajul înecat în valurile din preajma farului. Doar credința ne mai poate salva de la o nefericire iremediabilă.

Scenă din Eu sunt vântul, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Eu sunt vântul — regia Gábor Tompa. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Un spectacol despre moarte, dar și despre speranță. Însă speranța e posibilă numai dacă ai credință. Un spectacol despre moarte, în care nu dispari, te faci vânt, te faci nălucă, te faci lumină! Dar numai dacă ai credință!

Și toate acestea au fost "rostite" regizoral de către Gábor Tompa fără patetism, fără emoție, cu simplele instrumente ale talentului și științei de a face teatru de o excepțională calitate.

Am văzut un spectacol în care cele două personaje principale poartă numele ”Unul” și ”Celălalt”, dar pentru mine a(u) fost unul singur, Unul și Același, Unul și Sinele bolnav. Pentru că uneori, nu-i așa, în situații excepționale, Doi pot deveni Unul.

Am aflat ritualul aplauzelor la maghiari. Spectatorii aplaudă disciplinat, ritmic și nu se ridică decât la reprezentații lovite de aripa exepționalității! La "Eu sunt vântul" s-au ridicat! Eu nu am putut să aplaud. Am înghețat! Am rămas pironită în fața prea multei/ infinitei tristeți! Tristețea că Unul se divide și Jumătate dispare, chiar dacă se îndreaptă spre lumină, spre far… devine vânt. Adică nimic?

Strig acum din toți rărunchii: ”Bravo, Gábor Tompa, pentru o seară de grație!

Hamlet

Scenă din Hamlet, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Hamlet — regia Gábor Tompa. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Am revăzut spectacolul cu ochii larg deschiși. Pentru că era a doua oară (apoi și a treia oară), am putut percepe înțelesuri ce mi-au scăpat la prima vizionare. Subtilități regizorale într-un spectacol elegant, în care tragedia shakespeariană se întâlnește cu ironia fină și se combină fantastic cu drama actuală a omenirii. Trăim superficial, negând trecutul, prea puțin interesați de viitor. Ne ajungem nouă înșine. Orice ieșire din rol deranjează! De aceea Hamlet nu are nicio șansă. N-a avut nici cu secole în urmă, pentru că mereu era înaintea vremurilor. Nu are nici acum, pentru că vremurile îl copleșesc.

Gabor Tompa ne oferă tragedia lui Hamlet la timpul prezent, într-o lume fără norme și fără noimă. Imaginile frumoase, translucide, nu reușesc să ascundă kitsch-ul caracteristic zilelor noastre. Mă uit la blănurile sintetice ale regelui criminal și ale reginei adultere. Văd costumele și accesoriile țipătoare. Văd spațiul lui Hamlet, o bibliotecă de mărimea unei cabine de telefon (englezească) ticsită cu cărți, pe care acesta le aruncă atunci când constată că nu-i mai sunt de folos. Îl ghicesc pe regele ucis de frate, vârât într-o urnă albă de secol 20 – 21, însemnată cu o cruce aurie. Nicidecum scumpă. Totul alunecă în derizoriu. Apoi, în scena teatrului în teatru, curtenii sunt înghesuiți în biblioteca devenită o cușcă. Actorii care spun povestea regelui mort sunt tocmai fratele infam (regele ilegitim) jucându-l pe fratele ucis (regele mort), Hamlet jucându-l pe Claudius (regele ilegitim) și mama lui Hamlet (regina) jucându-și propriul personaj. Văd două ”feministe” moderne în rolurile lui Rosencrantz (Éva Imre) și Guildenstern (Anikó Pethő), cameleonice, frivole, forțoase, fățoase, bune mânuitoare de arme. Interesant este și momentul în care cele două actrițe devin ”șpicherițe” TV, vorbind, după moartea Ofeliei, despre dreptul de a fi înmormântat după tradiție chiar și în urma unei sinucideri. Dialogul ia forma unei dezbateri cu largi conotații socio-politice.

Memorabil este momentul de nebunie al Ofeliei, care ne oferă un cântec, purtând în spate scheletul tatălui său, prototipul Tatălui poate, fiindcă, adesea, copiii nu se pot desprinde de autoritate, fiindcă, adesea, copiii poartă, freudian, toate poverile acumulate de-a lungul vieții. Durerea Ofeliei e cu atât mai profundă, devenind universală!

Văd o lume pestriță, dezagregată, scindată, fără temei, în care Hamlet nu-și mai găsește locul și rostul. Toată cultura sa, toate cărțile sale nu mai pot salva omenirea, nu mai pot salva nici măcar regatul, cu atât mai puțin ar putea să-și salveze familia sau să se salveze pe sine… Chiar dacă, în jurul lui Hamlet, încă mai pulsează câțiva tineri idealiști, nimic bun nu mai are să se întâmple! Idealismul nu mai are căutare!

Scenă din Hamlet, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Hamlet — regia Gábor Tompa. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

Cu o luciditate tăioasă și cu mijloace de expresie din cele mai sofisticate, regizorul ne poartă prin lumea de azi constrânsă pe (o) scenă. Istoria (toată) încape în craniile supradimensionate, glisarea dinspre prezent spre trecut făcându-se, discret dar răvășitor, prin imaginea cadavrelor întinse pe un catafalc invizibil tras sau urmat de unele personaje, undeva în fundalul scenei (aproape goale). Și tot răscolitoare este imaginea Ofeliei suspendate pe capacul de cristal al unei trape.

Chiar prima secvență ne aduce în timpul prezent: regina se antrenează pe o bandă de alergare, semănând mai mult cu un cobai din laboratoarele experimentale. Aleargă fără țintă, către niciunde. O muzică modernă, mai mult zgomot decât armonie, însoțește scena balului, în care, Regele și Regina dansează un… vals. Valsul acela care nu are nimic în comun cu momentul în sine! Valsul din alt timp, destrămându-se în vacarmul din jur.

Culisarea trecut – prezent, în care trecutul este lipsit de valoare, iar prezentul e lipsit de strălucire, ne lasă gustul amar al recunoașterii că specia umană nu mai are vreun viitor!

Și ca o supremă concluzie a acestei idei este finalul în care lupta cu spada e înlocuită de o luptă în ring, mai puțin decât boxul sportiv, mai agresivă, lipsită de eleganță. Se moare într-un fel penibil, se aruncă în derizoriu până și eroismul, imaginea terifiantă fiind cea a mitralierei cu care se trage dintr-un scaun cu rotile (cel al unui Fortinbras hodorogit).

Scenă din Hamlet, în regia lui Gábor Tompa, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Hamlet — regia Gábor Tompa. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj.

În cadrul acelei săptămâni teatrale, am văzut exclusiv spectacolele Teatrului Maghiar de Stat din Cluj Napoca. Pentru că managerul Gábor Tompa știe să zămislească evenimente și în perioade de aprigă austeritate. A fost un bun prilej de a revedea trupa maghiară, bine antrenată, cu actori talentați care știu să se integreze în echipă, care interpretează roluri secundare cu același devotament ca și pe cele principale; au învățat să se vadă indiferent că trec prin scenă sau rostesc hălci de replici, ridicând disciplina la rang de talent. Multă vreme jocul matematic al acestor actori m-a făcut să cred că spectacolele suferă de o anume răceală, de o detașare. În această săptămână, mai mult ca oricând, am simțit viața, sentimentele din spatele impecabilei mișcări scenice, a rostirii perfecte. Și, curios, deși nu cunosc limba maghiară și am crezut mereu că e o limbă dură, pentru prima dată, mi s-a părut melodioasă, caldă (mai ales în ”Orașul nostru” și ”Eu sunt vântul”).

De aceea nu voi face, acum, aprecieri la adresa artiștilor, pentru că toți mi s-au părut importanți, mai ales că unii au jucat în mai multe spectacole, interpretând roluri de calibru diferit. Mai important mi s-a părut TOTUL acesta în care se contopește trupa. Este meritul echipei, este seriozitatea cu care se muncește la Cluj.

Se tot vorbește, în vremea din urmă, de numărul optim de ani în care același manager să poată conduce un teatru. Gábor Tompa conduce Teatrul Maghiar de Stat din Cluj din 1990 și nicio clipă această instituție nu a glisat spre rutină. Este exemplul clar că nu numărul de ani este important în managementul teatral, ci, mai ales, talentul (da, și conducerea unui teatru presupune talent!), devotamentul, viziunea, strategia pe termen lung.

Foto: site-ul Teatrului Maghiar de Stat, Cluj

Distribuții și echipe de creație

Orașul nostru de Thornton Wilder

Distribuția:

Regizor tehnic: Csilla Albert
Doctorul Gibbs: Róbert Kardos M.
Doamna Gibbs: Csilla Varga
George Gibbs: Gedeon András
Rebecca Gibbs / Femei din cor: Hannah Daradics
Domnul Webb: Zsolt Bogdán
Doamna Webb: Réka Csutak
Emily Webb: Eszter Román

Wally Webb / Sam Craig / Bărbat din cor: Tamás Kiss
Doamna Soames / Profesor Willard: Júlia Laczó
Howie Newsome / Femei din cor: Anikó Pethő
Joe Crowell / Si Crowell / Bărbat din cor: Róbert Laczkó Vass
Simon Stimson: András Buzási
Sergentul Warren / Joe Stoddard: Áron Dimény

Regia: Jesca Prudencio

Dramaturgia: Noémi Vajna

Scenografia: Gyopár Bocskai

Asistent de regie: Orsolya Csengeri

Sound design: Norbert Halmágyi

Producător: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Data reprezentației: 12 noiembrie 2025

Ispita de Václav Havel

Distribuția:

Dr. Henric Foustka, savant: Balázs Bodolai
Fistula, pensionar invalid: Miklós Bács
Directorul: Áron Dimény
Adjunctul: Lóránd Váta
Vilma, savantă: Csilla Albert
Margareta, secretară: Hannah Daradics

Dr. Libuše Lorencová, savantă: Andrea Vindis
Dr. Vilém Kotrlý, savant: Csaba Marosán
Dr. Alois Neuwirth, savant: Róbert Laczkó Vass
Houbová, gazda lui Foustka / Secretarul: Attila Orbán
Un dansator: Gedeon András
Petruška: Réka Zongor

Precum și
Márkus Sütő, József Antal-Dobra

Regia: Michal Dočekal

Decorul: Jakub Peruth

Costumele: Gyopár Bocskai

Muzica: Ivan Acher

Colaboratorul regizorului: László Szabó G.

Asistent de regie: Dorottya Képíró

Coregrafia:
Enikő, Sinkó Ferenc Eszenyi

Consultant dramaturgie: Noémi Vajna

Producător: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Data reprezentației: 13 noiembrie 2025

Tango de Sławomir Mrożek

Distribuția:

Eugenia: Melinda Kántor
Eugen: Attila Orbán
Stomil: Ervin Szűcs
Eleonora: Emőke Kató
Arthur: Zsolt Gedő
Edek: Lóránd Váta
Ala: Zsuzsa Tőtszegi

Regia: Attila Keresztes

Dramaturgia: Réka Szabó

Decorul: Anna Kupás

Costumele: Bianca Imelda Jeremias

Muzica: Csaba Boros

Asistent de regie: Dorottya Képíró

Coregrafia: Ferenc Sinkó

Producător: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Data reprezentației: 14 noiembrie 2025

Eu sunt vântul de Jon Fosse

Distribuția:

Unul: Zsolt Gedő
Celălalt: Loránd Farkas

Femei: Andrea Kali , Emőke Kató , Gizella Kicsid , Anikó Pethő , Júlia Laczó , Csilla Varga

Regia: Gábor Tompa

Scenografia: Gyopár Bocskai

Mişcarea scenică: Enikő Györgyjakab

Muzica: Csaba Boros

Light design: Romeo Groza

Corepetitor: Zsolt András

Asistent de regie: Dorottya Képíró

Producător: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Data reprezentației: 15 noiembrie 2025

Hamlet de William Shakespeare

Distribuția:

Claudius: Ervin Szűcs
Gertrude: Imola Kézdi / Enikő Györgyjakab

Grupul Wittenberg
Hamlet: Miklós Vecsei H.
Horatio: Balázs Bodolai / Loránd Farkas
Marcellus: Zsolt Gedő
Bernardo: András Buzási
Francisco: Ferenc Sinkó
Ofelia: Zsuzsa Tőtszegi
Polonius: József Bíró
Laertes: Tamás Kiss
Rosencrantz: Éva Imre
Guildenstern: Anikó Pethő
Osric: Szabolcs Balla
Duhul: Zsuzsa Tőtszegi , Lucian Chirilă / Gáspár Pászka
Mesagerul: Gizella Kicsid
Copilul Hamlet: Venczel Lőrincz-Szabó
Copilul Ofelia: Sára Viola / Tekla Szabó / Édua Szabó

Regia: Gábor Tompa

Decorul: András Both

Costumele: Bianca Imelda Jeremias

Dramaturgia: András Visky

Muzica originală: Vasile Șirli

Coreografia: Melinda Jakab

Imagini video: András Rancz

Asistent costume: Gyopár Bocskai

Asistent de regie: Emőke Veres

Asistent de regie: Sári Gálhidy

Producător: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Data reprezentației: 16 noiembrie 2025

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro.

Distribuie

Articole recente

Categorii

Articolul precedent

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente