FNT 34 (18 – 28 octombrie 2024)
Preambul
După 34 de ediții, Festivalul Național de Teatru este, fără putință de tăgadă, un brand cultural. În timp s-a dezvoltat, și-a schimbat de mai multe ori statutul și regulamentul; de la selecționerul unic s-a trecut la titulatura de director artistic, care avea în atribuții și vizionarea și alegerea spectacolelor, apoi, de curând, odată cu adoptarea noțiunii de ”curatoriat”, s-a trecut la numirea mai multor oameni de teatru în vederea selecției spectacolelor precum și a coordonării artistice a tuturor secțiunilor.
Deși bugetul a fluctuat în funcție de generozitatea miniștrilor Culturii și după buna dispoziție a primarilor bucureșteni (o singură ediție a avut loc, pare-mi-se, la Iași), evenimentul a câștigat în amploare, an de an adăugându-se noi secțiuni și evenimente conexe. Poate cu oarecare subiectivitate, pentru că am făcut parte din prima sa echipă, socotesc că cea mai importantă transformare în bine a Festivalului Național de Teatru s-a petrecut în timpul directoratului artistic al Marinei Constantinescu (2005 – 2007 și 2014 – 2019), pentru că a propus teme noi și a dat importanță deosebită regizorilor de teatru, toate spectacolele fiind selectate și toate evenimentele conexe fiind organizate pentru a scoate în evidență personalitatea, activitatea acestora. De asemenea, are meritul de a fi internaționalizat manifestarea.
După una sau două ediții competitive ale FNT s-a renunțat la premii, festivalul devenind mai ales o panoramare sau un soi de vitrină a spectacolelor socotite a fi cele mai importante dintr-o stagiune. Chiar dacă s-a renunțat la concurs, festivalul n-a fost ferit de discuții/dezbateri atât la nivelul breslei, cât și la cel al publicului, asupra modului în care au fost alese producțiile participante la eveniment, precum și al celui de repartizare a acestora pe secțiuni. Însă, până la directoratul Cristinei Modreanu, care a schimbat complet protocolul, Festivalul Național de Teatru a însemnat și un prilej al întâlnirilor de breaslă. Au fost invitați pentru întreaga perioadă de desfășurare cam toți criticii de teatru ce au aparținut întâi asociației comune, apoi celor două asociații de specialitate (Asociația Internațională a Criticilor de Teatru – AICT, respectiv AICT – Teatrologie și AICT.Ro), directori de teatre și de festivaluri din țară și au primit invitații la spectacole cam toți oamenii de teatru bucureșteni. Nu era o mare îngrămădeală a actorilor spre a obține locuri de favoare, așa că s-au făcut liste cu cei mai prestigioși, care să participe măcar la serile festive. Era o minune să vezi atâtea fețe cunoscute în foaierele și în sălile de teatru! Era o bucurie să vorbim despre ceea ce am văzut în cadrul unor colocvii, în cluburile special amenajate fie la UNITER, fie în restaurante partenere. Așa s-au legat prietenii profesionale indestructibile. Așa s-au născut colaborări cu teatre din țară.
La preluarea directoratului artistic de către criticul Cristina Modreanu (2008 – 2010), astfel de bune practici au dispărut, propunerea acesteia fiind de a separa criticii de teatru de jurnaliști și de directorii de teatre. Un număr restrâns de membri ai asociațiilor de specialitate din țară au mai fost invitați pentru toată perioada de desfășurare a festivalului, cei mai mulți fiind chemați pentru un număr restrâns de zile sau deloc. La fel și pentru bucureșteni, doar cei preferați (pentru că nu au existat niciodată criterii precise, transparente după care au fost triați) au mai avut posibilitatea de a-și alege spectacolele pe care doreau să le vadă, iar celorlalți și directorilor de teatre li s-au oferit invitații la un număr fix de producții scenice, impuse chiar de către directoarea artistică, sau nu li s-a mai oferit nimic. Au avut loc câteva discuții, s-au pus câteva întrebări timide legate de discriminarea unora dintre oamenii de teatru, însă fără finalitate; acest obicei a rămas valid până azi, doar numărul de spectacole oferite spre vizionare variind între patru și șase.
M-am hotărât să vorbesc despre această cutumă fiindcă mi se pare umilitoare pentru cei defavorizați și degradantă pentru selecționeri. Sigur, pretextul poate fi lipsa banilor sau necesitatea de a pune cât mai multe bilete la vânzare pentru publicul larg. N-ar fi nimic, dacă li s-ar oferi oamenilor de teatru, care nu sunt în vederile ”curatorilor”, posibilitatea de a-și achiziționa bilete înainte de a fi puse în vânzare pe site-uri sau măcar dacă li s-ar îngădui să-și aleagă singuri, în cadrul numărului impus, spectacolele pe care ar dori să le vadă. Să înțeleg că odată cu trecerea anilor și/sau cu ieșirea din topul personalităților teatrale, celor cărora li se asigură accesul doar la anumite producții le dispare și discernământul de a alege ceea ce-i interesează? Oricare ar fi motivul acestei diferențieri, cei mai mulți, înaintând în vârstă, sunt mai puțin tehnici și le este greu să achiziționeze bilete pe site-urile teatrelor sau alergând pe la casele de bilete ale instituțiilor-gazde. O singură casă de bilete la unul dintre teatre și două-trei zile în care să poată achiziționa locuri ar fi suficient ca să rezolve problema! După cum știm, biletele se epuizează repede sau se pun în vânzare cu țârâita și e aproape imposibil să mai faci rost de ele. Așa cum sunt, acești oameni de teatru ieșiți, la un moment dat, din vizorul public și/sau din cel al colegilor ajunși la vârf, reprezintă breasla, reprezintă o lume, reprezintă o frântură de istorie. Sunt sigură că oricare dintre noi își pot permite să cumpere bilete și să nu aștepte mila mai tinerilor noștri confrați cu singura condiție de a ne fi ușurată posibilitatea de achiziționare. Ar fi atât de simplu dacă ar exista un pic de respect/ condescendență/ empatie din partea celor în ascensiune, pentru trecut!
Trecând peste acest of, trebuie remarcat faptul că o echipă destul de restrânsă a UNITER-ului, coordonată impecabil de către vicepreședinta executivă Aura Corbeanu, reușește să organizeze din ce în ce mai bine acest mega-eveniment ce a tot câștigat alte și alte secțiuni, ce au cuprins întregul oraș, cu forța unor tentacule uriașe. A fost posibilă această extindere cu maximă vizibilitate a manifestării, mai ales în ultimii ani, și prin dispariția tuturor festivalurilor de gen susținute financiar de Primăria Generală a Capitalei. Așa că înființarea unor noi secțiuni și creșterea considerabilă a numărului de spectacole participante precum și al activităților conexe pare a fi bine venită. Totuși, sunt voci care spun că dezvoltarea fără măsură a FNT-ului este în detrimentul calității sale artistice, că diversitatea exagerată a reprezentațiilor (încercând să acopere cât mai multe așteptări ale publicului/publicurilor) scade, inevitabil, exigența selecției, glisând, adesea, în derizoriu! Nu mă pronunț, necuprinzând prea multe evenimente, ba chiar ajungând la producți cu o valoare estetică peste medie, cu o singură excepție și aceea, cel mai probabil, a ținut de conjunctură.
Nu pot trece la consemnarea impresiilor asupra câtorva evenimente la care am participat fără a mai pomeni un bun obicei pierdut: absența materialelor de promovare, în special a cataloagelor de festival, care ar fi trebuit să conțină distribuțiile complete ale spectacolelor. Ele s-au dovedit a fi de trebuință atât spectatorilor fideli, cât și cronicarilor, atunci, în timpul reprezentației, pentru a descoperi și fixa numele actorilor de pe scenă, mai ales ale celor mai tineri sau ale celor veniți din țară. Mai mult, chiar pe site-ul UNITER sau pe cele ale teatrelor producătoare, adesea sunt trecute doar numele actorilor, fără a se specifica rolul interpretat. (I-aș aminti Domnului Președinte UNITER, Dragoș Buhagiar, ce frumoase și consistente programe de festival făceam în timpul mandatului Doamnei Marina Constantinescu!)
FNT 34 – deschiderea oficială
Discursuri, ca la orice eveniment de anvergură! Cum ne-a obișnuit, Domnul Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, a fost un amfitrion discret, rezervat, politicos. Domnul primar general Nicușor Dan a lipsit. Ori că era ocupat cu buldozerul prin Piața Unirii (tocmai se dezbătea, intens, lângă buldozer, dilema shakespeariană ”a fi sau a nu fi”… urgentă consolidarea Pasajului Unirii), ori că n-a avut curaj să dea ochi cu managerii numiți temporar din subordine. S-o fi fost temut că-l întreabă cum stă cu cele 16 concursuri, tot promise și tot amânate! Nu i-a simțit nimeni absența! Doamna Mihaela Păun, directoarea ARCUB, a interpretat, cu aplomb, mesajul transmis de către domnul primar general! Ne-a adus, în acest fel, aminte că este actriță la bază. Doamna Raluca Turcan, ministra Culturii, a rostit, cu decență și fără bâlbe, un discurs de circumstanță! Doamna Mihaela Michailov, unul dintre ”curatori”, a rostit, cu vădită emoție, câteva cuvinte despre rostul festivalului, despre responsabilitatea ”curatoriatului”. A fost ultimul an de mandat. Va prelua această misiune altă echipă.
Concertul a fost la înălțime. Și nu doar fiindcă-mi place mie Tibor Cári, ci pentru că a fost cu adevărat reușit. Cântece cu inflexiuni balcanice, amintind, pe alocuri, de Phoenix, pe alocuri de Goran Bregović, la care s-au adăugat unele inspirate din folclorul maghiar și din cel românesc. S-a cântat în limbile maghiară, română, idiș, bulgară și, pare-mi-se, în sârbă. Dacă n-or fi fost tot în bulgară. Întregul spectacol a fost despre rădăcini. Despre viața laolaltă, indiferent de nație și limbă! Despre toleranță! Însă, cel mai important mi s-a părut faptul că muzica avea puternice inflexiuni dramatice, era o muzică pur teatrală, cu poveste, cu roluri, cu fior… festivalul încă numindu-se „… de teatru”. A fost o bucurie, mai ales că succesul și recunoașterea nu l-au schimbat pe omul Tibor Cári. În voce i s-a simțit puternica emoție a momentului. Cred că adevărații artiști nu se desprind niciodată de sentimente, nu sunt atinși de rutină.
Nu am rămas la koctail-ul de după concert, dar schimbând două-trei vorbe cu unii dintre invitați, un zâmbet sau o îmbrățișare cu alții, am putut observa că lipsește ceva: entuziasmul clipei, încântarea revederii! Oamenii mâncau precipitat delicatele tartine, sorbeau cu aceeași repeziciune vinul din pahare, ca și cum se temeau să nu piardă ultimul metrou! De altfel, până să părăsesc eu clădirea, plecaseră mulți alții. Am avut un sentiment de nostalgie după anii ’90, 2000, 2010, chiar și 2019. Pandemia a ”creat”, cu bruschețe, altă lume, lumea grăbită, lumea cu zâmbete de circumstanță, lumea care-și ajunge sieși. Recunosc, m-am salutat cu multe cunoștințe (cândva îi credeam prieteni profesionali – o sintagmă inventată de mine pentru cei care se apropiau prin meserie), însă cu toții păream mai obosiți, mai uzați, mai mohorâți sub hainele de sărbătoare, care încercau să mai acopere câte ceva din încovoierea umerilor. Am simțit cum lumea pe care-am iubit-o atât e pe moarte și alta, pe care n-o cunosc, și pe care necunoscând-o n-o pot admira/invidia, îi ia locul. Și pentru prima dată după doi ani și jumătate de când am fost obligată să părăsesc intempestiv teatrul, am avut sentimentul clar că am plecat la momentul potrivit.
Teorema – între pro și contra
Dintotdeauna, spectacolele regizate de Eugen Jebeleanu au trezit discuții aprinse, el însuși devenind un personaj controversat. I-am urmărit, la început cu asiduitate, apoi mai temperat, cariera. Și-a atras, încet-încet, propriul public, fani consecvenți, dar continuă să aibă și mulți contestatari. Rebel, fără agresivitate, în viața personală și în creație, si-a păstrat mereu un soi de excentricitate, astfel încât, deși aparent desconsiderat, este mereu în centrul atenției.

Ca și alte producții, „Teorema” a stârnit diverse reacții, care pro, care contra, însă, în teatru, asemenea dezbateri nu pot fi decât dialectice. Este infinit mai important să se vorbească decât să se tacă despre un spectacol.
S-a jucat la Sala „Ion Caramitru” a TNB cu cca 1000 de locuri, toate ocupate. Din păcate, la parter, mai bine de jumătate dintre spectatori aveau vârsta 60+ și mă îndoiesc că toți știau la ce-au nimerit! Din fericire, mult mai mulți spectatori au venit pentru regizor, pentru text, pentru teatru (Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu). Sunt sigură că aceștia din urmă nu au fost dezamăgiți.
În ceea ce mă privește, mă așez, clar, în tabăra cărora spectacolul li s-a părut cel puțin interesant.
Deși pare o temă depășită, regizorul a reușit să ne trezească măcar un sentiment de nostalgie. O lume pe cale de dispariție: o familie din marea burghezie, plictisită, fără orizont, ai cărei membri au încetat de mult să mai comunice. Un tată de familie preocupat exclusiv de marea fabrică al cărei acționar principal era și care nu mai are vlaga de a-și satisface soția. O soție dezabuzată. Doi copii care nu-și găsesc rostul. O servitoare sprintenă, de fapt singura vie cu adevărat!
Din senin, în cercul lor strâmt și banal, apare un străin. Tânăr, frumos, viguros! Revitalizează atmosfera, dar mai ales îi cucerește, pe rând, pe toți ai casei. Scenele erotice sunt excelent alcătuite, fără vulgaritate, diferite pentru fiecare dintre personajele seduse. Distincte, însă conducând spre același final: iubirea pentru străin. Iubirea însemnând viața. Se trezesc toți ca dintr-un vis, ca și cum ar fi găsit punctul zero al existenței lor. Nu, asta nu-i face să comunice unii cu alții, ci doar să se regăsească pe ei înșiși, privindu-se în persoana Străinului ca într-o oglindă. Pentru că Străinul pare a le ști nevoile și dăruiește fiecăruia exact porția de vitalitate necesară. Acest intrus este fascinant pentru toți nu pentru c-ar avea neapărat ceva special, ci pentru că reprezintă ineditul, noutatea, misterul, promisiunea.

Scenografia Velicăi Panduru, de o simplitate sofisticată: o perdea semitransparentă, elegantă, de un roșu fanat, cu umbre de pomi la colțuri alcătuiește „zidul” translucid între care își petrec zilele membrii familiei. Dincolo de zid e lumea tumultuoasă sugerată (doar) printr-o mașină decapotabilă și o stație de benzină (ambele retro). Pe jos, un soi de zgură sângerie. Străinul reușește să-i scoată pe cei încarcerați în propria casă, descătușându-i pentru scurtă vreme, eliberându-i de ei înșiși, de rutina zilnică.
Reușește să-l (re)aducă pe tată în familie, nu pentru a se integra, nu, ci doar pentru a se simți răsfățat de oaspetele misterios. Însă, dezmierdat fiind de Străin, Tatăl își regăsește vigoarea, masculinitatea.
De o frumusețe neobișnuită este momentul cuceririi Soției. Străinul pasează, delicat, o minge de tenis printre picioarele zvelte ale acesteia. Fascinantă scena și de o senzualitate fără seamăn, mai ales că personajele nu se ating. Fiecare trecere a mingii printre picioarele încălțate în pantofi eleganți cu tocuri înalte înseamnă o izbândă a bărbatului asupra femeii, iar aceasta se mișcă prin tot spațiul de joc, de o parte și de alta a zidului coercitiv. O scoate din casa-colivie și o aduce înapoi, ușor, straniu ca într-un dans lasciv îndelung exersat.
Scena erotică pe care o are cu servitoarea este, dimpotrivă, frustă, sălbatică. Dragostea cu tatăl de familie se petrece mai mult în exterior (e ca un dans al cocoșilor în mașina decapotabilă), dar și în interior, pe canapea (element principal de recuzită, alături de un pian), transmițând voluptate, confort, căldura căminului. Iubirea cu Fiul e legată de fotbal, de exterior, de zona care desparte pubertatea de maturitate.
Hotărât, cele mai reușite sunt momentele senzuale! Fără importanța vârstei, a sexului, a obscenității.
Numai că Străinul va pleca îndată ce pare că ocupanții casei și-au regăsit pofta de viață. Va dispărea la fel cum a apărut, iar ei nu-și mai găsesc sensul. Nu se mai pot întoarce la angoasele de dinainte. Au gustat din fructul oprit.
Servitoarea simte nevoia răzbunării, se revoltă, se urcă pe stația de benzină și devine un fel de ”pustnică pe stâlp”, Fetița se sinucide, Mama se îneacă în alcool, Tatăl oferă fabrica muncitorilor, iar Fiul, doar Fiul mai are forța de a susține un monolog despre artă, despre inutilitatea gestului de generozitate al tatălui, care stinge orice posibilă scânteie de revoluție în rândul muncitorilor. Împroașcă un carton cu vopsea roșie, care pare că se transformă, în mâinile sale, în sânge! Se mânjește cu vopsea de sânge, ajunge la trăire, la sentimente. Pentru scurtă vreme, fiindcă nimic și nimeni nu mai poate salva ceva dintr-o lume putredă. A fost o clipă de viață, dar fără tămăduire.
Spectacolul nu a fost perfect. A avut lungimi plictisitoare, momente de cădere, în care simțeam nevoia să mă uit la ceas, însă, în asemenea clipe, salvatoare era muzica, aleasă în așa fel încât să prelungească, în sufletele noastre, starea personajelor. E o muzică sfâșietoare, care ne izbește, ne uluiește prin eclectism, dar fără a frânge unitatea întregului. Fiecare fragment muzical conturează/ împlinește profilul (anti)eroilor.
Așa cum se obișnuiește în vremea din urmă, nu mai există cataloage ale festivalului care să cuprindă distribuțiile (cu personaje/interpreți), ba programele din acest an nu mai cuprind nici măcar numele actorilor. Nici teatrele nu mai aduc caiete de spectacol, iar pe site-ul instituției sibiene sunt trecuți doar interpreții, fără personaje. I-am recunoscut doar pe Adrian Matioc (actor talentat, dar cu grave defecte de dicție) și pe Cendana Trifan, excelentă în rolul Servitoarei. Cu vână de mare actriță, cu sensibilitate! Și l-am intuit pe Gyan Ros (Străinul) după numele exotic. Se mișcă bine, e frumos, e misterios – poartă tot greul spectacolului. Îl poartă cu bine!
O tragedie veninoasă – care te lasă fără răsuflare
Oare vi s-a întâmplat vreodată să rămâneți fără cuvinte când vreți să vorbiți/să scrieți despre un spectacol? Mie, da! De câteva ori în viață și cred că sunt deosebit de norocoasă! Iar primele producții la care am rămas fără răsuflare au fost tot ale lui Silviu Purcărete, în anii ’90 (”Piticul în grădina de vară”, ” Ubu rex cu scene din Macbeth”, ”Titus Andronicus”). Pentru că prea plinul de idei și înțelesuri se așază deasupra vocabulelor. Pentru că, deși totul pare atât de simplu, de clar, de armonios, spectacolul nu vrea să se așeze în vorbe, în descriere, în (re)povestire. Pentru că se agață de suflet sub forma unei succesiuni de imagini extrem de sugestive! Mai expresive decât orice propoziție, oricât de bine meșteșugită. Așa că oricât de elogioase ar fi slovele ce urmează, nu vor putea cuprinde îndeajuns emoția pe care am simțit-o la ”O tragedie veninoasă”.
Se știe că Silviu Purcărete se apropie de câte un loc, de câte o trupă pe care începe să o finiseze asemeni unui șlefuitor de diamante. După Craiova și Sibiu, iată că a ajuns la al șaselea spectacol montat la Teatrul Național din Iași (e drept în decurs de 15 ani, însă ultimele trei din 2021 până în 2024).
Întâi de toate, trebuie spus că este un spectacol realizat în stilul bine-cunoscut al creatorului, cu o echipă de excepție care-l însoțește mai mereu în demersurile regizorale (muzica: Vasile Șirli, scenografia Dragoș Buhagiar).
În afara componentelor specifice acestei creații, apar, ca de multe alte ori, câteva elemente ce-i traversează opera: valize, cârje, manechine. Nu sunt așezate ca într-o expoziție, ci sunt semne, urme care ne pot întoarce, în timp, la alte spectacole, cele mai multe antologice, dar sunt și parte din reprezentația prezentă. Paturile supraetajate pline cu oameni (actori) fără chip, îmbrăcați în halate-uniformă, pot să sugereze fie un ospiciu, fie un azil pentru scursurile societății. Prin tot ceea ce urmează nu ne îndepărtăm de această lume degradată, vicioasă, aflată în agonie, ci mai degrabă pătrundem cu totul în ea, până aproape de contopire.
Thomas Middleton (1580-1627) este un autor elisabetan prolific, adesea fiind asemănat cu Shakespeare, însă deloc ”curtat” de regizorii români. Așa că această reprezentație este inedită.

Temele propuse (deși poartă praful secolelor trecute, sunt de o tristă actualitate: corupție, sexualitate, obscenitate, violență, răzbunare), decorul și elementele de recuzită, aparent simple: coloane imense, la umbra cărora personajele sunt și devin tot mai mici, insignifiante, coloane care se mișcă în timpul reprezentației participând la desfășurarea tramei, luminile sofisticate conduc spre o evidentă producție scenică de anvergură. La cele expuse se adaugă unele elemente de mobilier, puține, luxoase în majoritate. Și ele se mișcă, intră și ies din scenă asemeni actorilor, odată cu actorii, prind viață, captează atenția. Costumele, de o ciudată diversitate, au mai mult menirea de a fi liant între timpul în care a fost scrisă piesa și contemporaneitate. Frapează pentru că seamănă nu atât cu costumele de teatru, cât mai ales cu cele de la prezentările de modă (cu precădere cele feminine). În culori șterse sau bogate (roșul sau auriul mantiei feței bisericești), din materiale fluide sau din stofe grele, hainele acestea bizare par că au traversat epoci ca să ajungă până la noi. Nu sunt frumoase, nu stau bine pe cei care le poartă – sunt expresive, se lipesc de personaj conturându-l, personificându-l, individualizându-l… Dar spectacolul acesta este infinit mai mult decât atât, pentru că, în afara științei de a combina și finisa detaliile, regizorul atinge, cu multă finețe, un subiect prezent cu asupră de măsură, demonetizat de atâta uzură în vremea din urmă, anume feminismul! E drept, o face, așa cum se pricepe mai bine, cu subtilă ironie. Se vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților, se vorbește despre femeie ca despre un bun care poate fi lesne cumpărat, dar se vorbește și despre succesul femeii, ieșirea ei de sub tutela bărbatului, cu ajutorul unei averi moștenite și a unei minți agere. Văduva Livia învinge barierele, îi joacă pe degete atât pe bărbații, cât și pe femeile din preajmă, însă, din păcate, succesul o transformă în monstru. Puterea și dorința de manipulare o descărnează de ultimele fărâme de umanitate.

Începutul poveștii pare inocent: un tânăr (Leanțio, bine interpretat de Răzvan Conțu) o prezintă Mamei (Petronela Grigorescu) pe tânăra sa soție venețiană (Bianca, jucată cu aplomb de Mălina Lazăr), care, în numele iubirii, a fugit de-acasă lăsând în urmă bogăția familiei sale. Pare inocența întruchipată! Un tată scăpătat (Fabrizio, corect interpretat de Călin Chirilă) își ”convinge” fiica (jucată cu versatilitate de către Diana Roman) să se mărite cu Protejatul (interpretat simpatic, cu umor, de Horia Veriveș), cam idiot, dar foarte bogat. O intrigantă lipsită de scrupule (Livia, jucată magistral de către Ada Lupu) face posibile violul Biancăi de către marele Duce al Florenței (Ionuț Cornilă) și relația incestuoasă dintre Isabella și unchiul acesteia Hippolito (interpretat de Cosmin Maxim). Prin minciuni și o perfectă artă a manipulării, văduva Livia devine punte între toate personajele spectacolului: în casa ei se țes intrigile, cu inteligența jucătorului de șah (chiar asistăm la o asemenea partidă între ea și Mama); ea îi manevrează pe toți cu știința unui priceput actor păpușar. Este fabuloasă prezentarea acestui personaj odios, în crescendo, în vreme ce toate celelalte personaje decad sau se dezumanizează, chiar și cele care, inițial, păreau de bună credință (Leanțio, Bianca, Mama). Este atât de tristă transformarea și micșorarea tuturor eroilor, amintind, fără dubiu, de ceea ce se întâmplă în societatea noastră de azi! Putem lesne înlocui personajele vremii lui Thomas Middleton cu cele ale cotidianului în care trăim.

Pentru a-i justifica oarecum cinismul, Silviu Purcărete o ”înzestrează” pe frumoasa Livia cu proteză la unul dintre picioare și cu un baston. Ambele elemente de recuzită sunt purtate de proprietară asemeni unor trofee! Handicapul ar trebui să-i motiveze cumva terifiantul comportament, acela de a scoate la iveală, prin orice mijloc, tot răul din om. Jocul Adei Lupu atinge, pe alocuri, perfecțiunea prin dozarea meticuloasă a fiecărui gest, a fiecărei replici. Actrița împrumută personajului său toată frumusețea, inteligența și talentul de care dispune, astfel încât acesta devine un grațios simbol al răului. Fără a părea deloc amenințătoare, dimpotrivă, mimează impecabil disponibilitatea de a fi grabnic de ajutor tuturor. Abia în scurtele răgazuri de relaxare, în intimitatea alcovului, Livia își arată cu adevărat chipul de diavol, ca o întruchipare a urii absolute, a dezumanizării totale. Toate celelalte personaje pulsează în jurul figurii sale extrem de nestatornice, iar pe măsură ce acestea se degradează, cruzimea Liviei crește ca un torent. La un moment dat, coloanele înalte care asistă, în mare parte a timpului, impasibile la zbuciumul inutil al figuranților vieții, se mișcă, înghesuindu-se într-o parte a scenei. Ca și cum nu le-ar veni a crede; ca și cum s-ar teme că fluviul răului de sub ele ar putea să le doboare. Acesta mi s-a părut momentul culminant al reprezentației, care, împreună cu finalul dezlănțuit: mitralierea tuturor personajelor de către Mama, cu excepția Papei, care continuă să mănânce struguri negri, insensibil la tragedia din jur, nu lasă nici o brumă de speranță pentru viitor. Cum se poate observa, supraviețuiesc doar fantoșa Papei (religia/ convenția, nu credința) și armele! Și Mama, transformată în răzbunătoarea supremă.

Ca să mai atenueze cruzimea acestui spectacol, Silviu Purcărete pigmentează unele scene cu fine accente comice, care, însă, glisează, adesea, în grotesc. Nici multe accente, nici care să stârnească râsul; doar cât să ne trezim cu zâmbete strâmbe pe la colțul gurii.
Mă întreb, adesea, de ce impresionează cele mai multe dintre producțiile lui Silviu Purcărete? De ce nu deranjează apariția/reluarea unor elemente în mai multe spectacole, purtându-ne cu gândul spre maierism? De ce rămâi cu imagini, scene din reprezentații chiar și atunci când ți se par a fi mai puțin reușite? Prin ce este Silviu Purcărete unic în regia românească?
Răspunsurile, după mine, se află tocmai în creațiile sale. În faptul că se apropie de câte un teatru, o trupă cu care lucrează mai mult timp. Cunoaște locul, îi cunoaște pe artiști, știe exact ce pot face și cât le poate cere. Are o echipă stabilă, excepțională, cu care colaborează, astfel încât toate elementele (regie, scenografie, muzică) să poată fi perfect armonizate. Nu lucrează foarte mult și asta îl ajută să se regenereze, pentru că, evident, asemenea producții grandioase îl storc de energie. Da, pentru mine, Silviu Purcărete este un fenomen, iar asocierea sa cu scenograful Dragoș Buhagiar și compozitorul Vasile Șirli este prețioasă pentru ce au de comunicat publicului.
Falsa servitoare – o monedă calpă în portofoliul unui regizor de carieră
Despre ”Falsa servitoare” de Marivaux, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, sunt puține cuvinte de spus. Intenția a fost onorabilă: montarea, după rețeta comediei bulevardiere, a unui text scris în 1724, care cuprinde idei de o acută actualitate: puterea banilor și războiul sexelor.
Alexandru Mâzgăreanu a studiat cu atenție, încă de pe vremea când era doar colaborator al Teatrului ”Nottara”, istoria acestui tip de comedie, a și exersat, acolo, cu ”Fazanul” de Feydeau (2015), spectacol de succes, care se joacă și azi. După izbânda cu ”Fazanul”, a mai regizat și alte comedii prin diferite teatre din București și din țară, îmbogățindu-și consistent portofoliul, apoi și portofelul (mai ales de când, pe cartea sa de vizită scrie ”manager al Teatrului NOTTARA”)! S-ar spune că este un regizor de carieră, cu suficientă experiență.
Nu știu cum s-a jucat/se joacă ”Falsa servitoare” pe scena Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, mai ales că a și fost nominalizat pentru Gala Premiilor UNITER, însă ceea ce s-a putut vedea pe scena Teatrului Odeon, în cadrul Festivalului Național de Teatru, nu a avut vreun haz. O scenografie excelent realizată de Andreea Săndulescu (aș fi putut să jur, până să citesc afișul, că aparțineau chiar soției sale Alexandra Boerescu Mâzgăreanu, o scenografă cu rare calități estetice mai ales în realizarea costumelor), cu decorul în verde, cu un tavan translucid, care înnobilează scena, și cu costume de culoare roșie aprins. Un număr impresionant de uși, de diferite dimensiuni, așezate descrescător pe lungimea decorului așezat în pantă, urmează să dea savoarea cuvenită unei comedii de bulevard.

Aceia dintre noi care au văzut spectacolul lui Vlad Mugur cu ”Crima din strada Lourcine” de Eugene Labiche, la Teatrul Maghiar din Cluj, își vor putea aminti jocul excepțional al ușilor, participarea lor efectivă la desfășurarea reprezentației. Cum se închideau/deschideau, fiecare cu un sunet/scâncit/scârțâit specific, cum se prelingeau actorii prin ele, cât de natural se nășteau gagurile! Firește, nu mă așteptam la măiestria regizorală a creatorului amintit, dar nici nu mi-a venit să cred că ușile ba nu se închideau, ba se închideau pe jumătate, ba se deschideau când nu trebuia punând, adesea, în maximă dificultate evoluția actorilor. Unii, mai spontani, își ”completau” jocul cu închiderea, rezemarea, împingerea ușilor, doar că asta nu le conferea nicio strălucire estetică. Nu, pur și simplu ușile nu voiau să asculte, iar actorii se căzneau să le așeze conform traiectoriei regizorale impuse inițial. Asta a condus spre o ”coregrafie” destul de scrâșnită și spre o stare de dezordine care a murdărit întregul.

Între scene, sau chiar înlăuntrul acestora, Ciprian Cherecheș (Lelio) avea intervenții muzicale prelungi, nu lipsite de talent, însă fioros de plicticoase. Recomandăm regizorului să-i dedice un spectacol muzical pentru cazul în care vrea să-l lanseze pe tânărul actor într-o asemenea carieră. În acest spectacol, care nu cred că s-a dorit a fi muzical devreme ce doar el cânta și nimeni nu dansa, era mult prea mult, până dincolo de limitele răbdării. Altminteri, artistul nu e lipsit de calități, are haz, se mișcă bine. Plină de temperament, cu reale posibilități actoricești a fost Blanca Doba (Cavalerul) jucând un travesti simpatic, cu multă feminitate. Cu adevărat neplăcut m-a impresionat jocul gros până la trivial al lui Emilian Oprea (Travelin), un actor slăvit a tinerei generații. E drept, fiind mai mult prezent în scenă, actorul a fost permanent distras de deschiderea/închiderea haotică a ușilor și hărțuit de grija de a le ține/pune în ordine.

Despre regizor se poate spune că a creat o coregrafie utilă, în care actorii s-au mișcat cu detașare (când nu aveau treabă cu ușile rebele) creând tablouri vivante interesante. Finalul spectacolului arată destul de forțat încercarea lui Alexandru Mâzgăreanu de a fi în ”trend”: Cavalerul (Blanca Doba) și Contesa (Corina Borș), rămân împreună, formând un cuplu romantic, și după deconspirarea Cavalerului, care se dovedește a fi, de fapt, tot o fată. O fi fiind asta moda zilelor noastre, dar finalul spectacolului este deplasat și fără noimă. Infinit mai bogat, mai plin de înțelesuri era cel original, în care toți participanții la intrigă pierd deopotrivă. În care cele două femei rămân singure, una, ce-i drept, recăpătându-și averea (Contesa), cealaltă lingându-și rănile unei victorii extrem de dureroase.
Însemnări la o dezbatere cu femei pe teme feministe.
Din motive „geografice” (locuiesc destul de mult timp în afara Bucureștiului), nu am putut merge la evenimentele conexe din FNT.
Trei motive m-au făcut să înfrunt traficul Capitalei pentru a ajunge la dezbaterea ”fem100”, a cărei principală protagonistă urma să fie ”critica”* Cristina Modreanu:
Prezentarea unui fragment din proiect dedicat secretariatelor literare și care cuprindea prezentarea a cinci profesioniste de excepție ale acestui domeniu: Vetuța Pop, Roxana Croitoru, Anaid Tavitian, Adriana Popescu, Mona Caița.
Prezența, la această întâlnire, a Doamnei Roxana Croitoru cu care doream neapărat să mă întâlnesc (un ritual pe care nu-l ratăm cu niciun prilej);
Nu în ultimul rând, tentația de a vedea cu ce elucubrații ne mai încântă ”critica” de teatru Cristina Modreanu, după cele deja aflate din dezbaterea „născută” ad-hoc pe facebook, în legătură cu femeile (creatoare) pe care dorește să le scoată în evidență cu orice preț! Chiar cu prețul unor gafe impardonabile ca aceea de pe facebook, în care, pentru a o aduce în prim-plan pe regizoarea Magda Bordeianu, în calitate de inițiatoare a Teatrului Podul, a „uitat” să-l pomenească tocmai pe colegul împreună cu care aceasta a realizat extraordinarul proiect, regizorul Griguță Popa, și l-a numit „altcineva” tocmai pe cel care a consacrat Podul, printr-o activitate de 30 de ani, timp în care a dat acestei țări nume mari de actrițe și actori, excepționalul pedagog Cătălin Naum.
Nu mi-a părut rău pentru că:
M-am întâlnit cu colegi de breaslă, nu mulți, pentru că dezbaterea de la Piața de Cultură (din Piața Amzei) se suprapunea cu lansările de carte de la Librăria Cărturești.
Am asistat la o pertinentă, succintă, însă plină de conținut, prezentare a celor cinci secretare literare alese pentru proiect, și la „descrierea” la fel de pertinentă a situației precare în care se află secretariatele literare în teatre, realizată nu doar cu profesionalism, ci și cu har, de către Raluca Sas-Marinescu. M-au impresionat eforturile acestei profesoare de la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj de a resuscita profesia de secretar literar și încercarea sa de a o reintegra în organigramele teatrelor. Dacă entuziasmul Ralucăi Sas-Marinescu nu se va uza tot lovindu-se de opacitatea managerilor de teatru, care consideră că marketingul este singurul departament în stare să se ocupe de istoria, imaginea, promovarea instituțiilor pe care le conduc, și că prezența secretarilor literari a devenit vetustă, probabil, că, măcar pe ici-pe colo, aceste departamente încă vor mai exista în organigrama instituțiilor de spectacole.
Mi-ar fi plăcut să o aud pe Miruna Runcan vorbind mai mult, cu talentul, fervoarea din tinerețe, dar s-a rezumat la câteva fraze oportune, dar seci, destul de plictisite. Compensează faptul că fosta sa studentă Raluca Sas-Marinescu seamănă mult cu Miruna cea din tinerețe, care muta din loc munții teatrului românesc!
M-a întristat disputa dintre Mihaela Popescu (informaticiană la CIMEC, care a trudit zeci de ani la crearea bazei de date privind distribuțiile și premierele teatrelor din București și din țară) și ”critica” Cristina Modreanu, despre care cea dintâi spune că cea de-a doua se folosește de ani buni de datele din această bază fără a menționa sursa. Cristina Modreanu a încercat să ne convingă (o mică infamie, deoarece toată lumea teatrală bucureșteană o știe pe Mihaela Popescu) de faptul că nici măcar nu o cunoaște și că nu folosește baza de date, unica menire a dânsei fiind aceea de a înfrunta praful și pulberea scotocind prin arhive și de a descoperi singură, absolut singură, marile adevăruri neștiute de nimeni „altcineva” și/sau ignorate de toată lumea până la dânsa.
Mihaela Popescu a avut răbdarea să-i amintească faptul că se cunosc bine și că se aud des la telefon ori de câte ori ”critica” Cristina Modreanu are nevoie de vreo informație sau să afle cum poate fi folosit site-ul CIMEC.
Cristina Modreanu a făcut grimasele specifice unor asemenea momente, exprimând și furie, și neputință. Organizatoarea dezbaterii, Mihaela Michailov, a aplanat, cu discreția și delicatețea (re)cunoscute, situația devenită penibilă.
L-am admirat pe fostul ministru al Culturii, domnul Vlad Alexandrescu, pentru asiduitatea cu care a filmat, cu telefonul, mari fragmente din dezbatere, nerecurgând la serviciile vreunui student. De altfel, dânsul a fost prezent la toate întâlnirile în care era prezentă și doamna Cristina Modreanu, ca, de altfel, și doamna (fostă) ministru Corina Șuteu. Noi știm că era campanie parlamentară, că Direcția Cultură, Învățământ, Turism din Primăria Capitalei nu are (încă) director executiv permanent, ci, de curând, unul… interimar, că miza era (este încă) mare!
Din prezentarea ”criticei” Cristina Modreanu am reținut că:
La momentul debutului regizoarelor Nicoleta Toia și Gina Ionescu, o pagină întreagă a ziarului „Cotidianul” a fost împărțită după cum urmează: o treime dedicată celor două debutante (numite ”interesante” de către doamna ”critică”) și două treimi analizei făcute de către Liviu Ciulei unui spectacol propriu, unui spectacol regizat de David Esrig, unui spectacol regizat de Lucian Pintilie și unui spectacol regizat de Andrei Șerban. Vă dați seama ce ”discriminare”!!!
A dorit cu tot dinadinsul să scoată din poșetă documentul care să ateste cele spuse de dânsa, dar nu a reușit (posibil și din cauza emoției momentului). Noi o credem oricum! Însă, îi atragem politicos atenția că o treime de pagină de ziar pentru două debutante (oricât de promițătoare) și două treimi pentru analiza făcută de către Liviu Ciulei la patru spectacole aparținând tot atâtor regizori (consacrați) pare mai degrabă discriminatorie fix pentru cei patru: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Andrei Șerban, nicidecum pentru debutantele Nicoleta Toia și Gina Ionescu!
După aprinsa dezbatere de pe facebook, despre participarea Magdei Bordeianu, alături de alți colegi, la înființarea Teatrului Podul, Cristina Modreanu nu a mai adăugat nimic referitor la cariera acesteia. Păcat, pentru că ar fi avut ce spune, Magda Bordeianu rămânând, în istoria teatrului românesc, cu spectacole semnate în mai multe teatre din țară: Iași, Baia Mare, Bârlad, Teatrul de Stat Oradea, Teatrul de Stat Reșița, Teatrul Municipal Ploiești, Teatrul Național din București, Teatrul „C.I. Nottara” din București etc. (sursa: Dicționarul multimedia al teatrului românesc, coordonat chiar de către ”critica” Cristina Modreanu, dar fișa nefiind făcută de dânsa se poate să-i fi fost rămas necunoscută). De asemenea, trebuie spus că regizoarea și-a continuat profesia și după plecarea în Germania!
*critica = termen adaptat de către doamna Cristina Modreanu drept feminin al profesiei critic de teatru. Am folosit ghilimele pentru că termenul nu este acreditat și e folosit mai ales de către dânsa.
P.S. În cadrul acestei întâlniri, am aflat, tot de la ”critica” Cristina Modreanu, că sintagma „feminin” este peiorativă, denotă slăbiciune și că va trebui să ne obișnuim cu cuvântul „feministă”, mult mai puternic și de viitor!
Foto: site FNT
Teorema
după: Pier Paolo Pasolini
Dramaturgia și adaptarea:Yann Verburgh
Cu:
Gyan Ros, Cendana Trifan, Raluca Iani, Adrian Matioc, Antonia Dobocan, Radu Costea, Patrick Imbrescu
Regia: Eugen Jebeleanu
Decorul și costumele: Velica Panduru
Muzica originală: Remi Billardon
Light design: Cristian Niculescu
Producător: Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
Data/locul reprezentației: 20 octombrie, 2024 (Teatrul Național „I.L. Caragiale” – Sala „Ion Caramitru”, București)
O tragedie veninoasă, după: Women, Beware Women de Thomas Middleton
Traducerea: Silviu Purcărete
Distribuția:
Ducele: Ionuț Cornilă
Cardinalul: Dumitru Năstrușnicu
Fabritio: Călin Chirilă
Hippolito: Cosmin Maxim
Livia: Ada Lupu
Isabella: Diana Roman
Guardiano: Doru Aftanasiu
Protejatul: Horia Veriveș
Leantio: Răzvan Conțu
Bianca: Mălina Lazăr
Mama: Petronela Grigorescu
Sordido: Andrei Sava
În alte roluri:
Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi
Regia și adaptarea scenică: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Asistenți regie: Radu Ghilaș și Robert Vlad
Asistent scenografie: Anda Pop
Producător: Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, Iași
Data/locul reprezentației : 21 octombrie, 2024 (Teatrul Național „I.L. Caragiale” – Sala „Ion Caramitru”, București)
Falsa servitoare de Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux
Traducerea și adaptarea:Adrian Nicolae
Distribuția:
Contesa: Corina Borş
Lelio: Ciprian Chiricheş
Cavalerul: Blanca Doba
Travelin: Emilian Oprea
Arlequin: Adrian Ştefan / Adelin Ilie
Frontin: Adelin Ilie / Adrian Ştefan
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Andreea Săndulescu
Producător: Teatrul „Maria Filotti” Brăila
Data/locul reprezentației: 23 octombrie, 2024 (Teatrul Odeon – Sala Majestic, București)
Impresiile teatrologului și cronicarului teatral Marinela Țepuș sunt argumentate nu doar de emoțiile de spectator sensibil, dar, in egală măsură, și de argumentele omului de teatru îndelung exersat, experimentat și bun cunoscător, până la detalii, a acestui irepetabil ,,cum se face” un moment de teatru autentic.