Preambul
Uneori, mi-e tare greu să scriu despre teatru! Văd un spectacol! Aștept să se așeze în mine. Dacă, după o săptămână, îmi amintesc de el ca prin ceață, nu mai pomenesc de el niciodată. Înseamnă că n-a fost pentru mine! Că nu m-a atins! Dacă mă bântuie, dacă-mi amintesc replici, momente, fețe… mă așez în fața laptopului. Mă uit la fotografii. Și, încet-încet, retrăiesc reprezentația în vreme ce scriu. E ca o naștere din nou. Și nu trebuie să fie neapărat capodopere; acestea apar rar și sunt rodul multor clipe de căutări, de trudă, fiindcă nu ajunge niciodată (doar) talentul. Însă, un spectacol care-ți rămâne în memorie pentru mai mult timp, sau pe care îți dorești să-l revezi, sau care te-a scos din cotidian aducându-ți bucurie, relaxare, sau care îți ține atenția spre scenă făcându-te să nu te miști în fotoliu, să nu cauți ceasul sau telefonul pentru a vedea cât mai durează – este ceea ce cred eu că ar trebui să însemne o creație scenică autentică, o producție de/pentru public. Iar dacă, la astfel de reprezentații, sunt și opiniile cronicarilor apropiate de tumultul aplauzelor, înseamnă că teatrul își împlinește menirea.
Am fost la Teatrul ”Alexandru Davila” din Pitești; întotdeauna merg acolo cu bucurie și cu speranța de a vedea spectacole de bună calitate.
Managerul Dan Tudor mi-a fost coleg de facultate în anii ’90. Ce ani romantici, câte idealuri, câte speranțe! Ne-au priit acele vremuri, cam toți am făcut ceea ce ne-am dorit și chiar mult mai mult decât am crezut că putem realiza. În acest moment, Dan Tudor este un extraordinar actor (păcat că joacă tot mai puțin), unul dintre cei mai cunoscuți regizori români de comedie (mizează pe textele comice, care au și poveste, pot emoționa, nu doar relaxa, și pe distribuțiile alese cu grijă, astfel încât nu doar tipologiile actorilor, potrivite pentru roluri, sunt importante, ci și entuziasmul artiștilor de a-l însoți în demersurile scenice) și un tenace manager de teatru. În câțiva ani, a reușit să dezvolte proiecte importante, să organizeze încă un festival, pe lângă cel deja existent. Însă, ceea ce mă impresionează cel mai mult, este faptul că invită regizori prestigioși din toate generațiile. Că nu se teme de ”concurență” și că nu montează în teatrul pe care-l conduce! E un gest de modestie și onoare! (Despre aceste lucruri am mai scris.)
Am aflat cu prilejul ultimei vizite la Pitești că anul 2025, pentru Teatrul ”Alexandru Davila”, este ”Anul Dramaturgiei Feminine Românești Contemporane”. Și nu mi se pare deloc forțat, pentru că dramaturgia românească e în oarecare suferință, nefiind prea căutată de regizori sau de teatre, iar cea feminină abia de mai răsuflă. În afară de Teatrul Dramaturgilor Români, în afară de unele spectacole-lectură risipite pe te miri unde și cu cine știe ce prilej festiv, în afară de câteva nume de notorietate și care au răzbit cu greu prin păienjenișul de titluri de import, iată că cineva s-a gândit să pună la dispoziția unor talente feminine contemporane un teatru (cu ambele săli). Pentru a vedea cât de serios e gândit acest proiect, vă voi dezvălui toate propunerile, în număr de opt:
1. FRUMOASĂ ȘI COOL de Alexandra ARES, Sala Mare, regia: Alexandru GRECU (coproducție cu Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” din Chișinău)
Data premierei: 13.02.2025 la Chișinău și 23.02.2025 la Pitești
2. GHINIONISTUL sau PETRECERE DE ZIUA ȘEFULUI de Lucia VERONA, Sala Studio „Liviu Ciulei”, regia: Mona GAVRILAȘ
Data premierei: 28.02.2025
3. NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA! de Adelina TOMA, Sala Mare, regia: Claudiu GOGA
Data premierei: 09.03.2025
4. VIN ȘI EU de Adriana BORDEANU (titlu provizoriu), Sala Studio „Liviu Ciulei”, regia: Felix ALEXA
Data premierei: 13.05.2025
5. FURNICI de Saviana STĂNESCU, Sala Studio „Liviu Ciulei”, regia: Alexandru BOUREANU
Data premierei: 28.09.2025
6. PLAYLIST de Ema STERE, Sala Mare, regia: Attila VIZAUER.
Data premierei: 19.10.2025
7. WORKING IN PROGRESS de Mihaela MICHAILOV (titlu provizoriu), Sala Mare, regia: Irina Alexandra BANEA
Data premierei: 01.11.2025
8. CLUB 27 sau ADEVĂR SAU PROVOCARE de Cătălina MIHAI, Sala Studio, regia: Vlad MASSACI
Data premierei: 19.12.2025
Deocamdată, am văzut doar premiera spectacolului ”Frumoasă și Cool” de Alexandra Ares, în regia lui Alexandru Grecu. Voi scrie cu emoție și subiectivitate, pentru că autoarea mi-a fost colegă de facultate, la Teatrologie (ATF ”I.L.Caragiale”, București), iar regizorul, președintele UNITEM din Republica Moldova, mi-a oferit (în 2018), Premiul Președintelui pentru management, iar, în anul următor (2019), am fost onorată, din partea Senatului UNITEM, cu Premiul de excelență, pentru un proiect tare drag mie, dedicat Centenarului (”100 de ani împreună – Centenarul Marii Uniri”). Proiectul acela, care a presupus, în principal, schimburi culturale cu teatrele din Republica Moldova, m-a ajutat să cunosc bine atât realitatea teatrală, cât și pe cea socială și economică a orașelor de dincolo de Prut. Am fost impresionată de eforturile artiștilor de a face teatru, determinarea și credința cu care joacă.
Alexandru Grecu, fiind și directorul Teatrului Național Satiricus ”I.L. Caragiale” din Chișinău, din dorința de a face un pod trainic între culturile, oricum foarte apropiate, ale celor două țări (România și Republica Moldova) a inițiat un proiect de coproducții cu unele teatre din țara noastră; printre acestea se află și cel piteștean. În viziunea creatorului, asemenea spectacole cuprind artiști din ambele instituții colaboratoare, dar, în același timp, se fac două producții de sine stătătoare, cu distribuții complete, decoruri, costume pentru fiecare teatru. Repetițiile, ca și reprezentațiile, se organizează pe ambele scene, fie cu distribuțiile proprii, fie cu artiști din ambele instituții. În felul acesta, spectacolul nu are timp să intre în rutină, păstrându-și prospețimea și spiritul ludic. Este o izbândă incontestabilă și o modalitate de a-i ține pe artiști conectați la producțiile în care sunt distribuiți.
Și acum, despre ”Frumoasă și Cool”…
Textul
Este o comedie amară despre destinul unei femei născute la granița dintre două regimuri, când speranțele, idealurile sunt infinit mai mari decât posibilitățile/realitatea, când, în timp ce vinzi cravate într-un magazin, poți să te trezești că visul tău prinde aripi, că ți se oferă șansa de a deveni bogată după… o simplă invitație la cină, și ești în stare să crezi că în atât constă fericirea supremă. Te dăruiești cu inocență, nebăgând de/în seamă nici vârsta celui care-ți împlinește dorințele, nici preocupările lui dubioase. Eroina vrea cu orice chip să fie fericită și e gata să plătească prețul: tinerețea și inocența (în fond, singurele sale atuuri). De fapt, întreaga piesă este despre o tânără femeie, care nu vrea decât să trăiască fără griji, și despre bărbații din viața sa, cei care ar trebui să o ajute să-și împlinească dorința. Bărbații sunt pestriți, cu orizonturi și preocupări destul de limitate. Mai mult îi distrug idealurile decât i le fac posibile. Și așa, speranțele de mai bine dispar, femeia se maturizează și înțelege cât de firavă e granița dintre iubire și posesie, dintre dorință și sacrificiu, dintre iluzie și adevăr, dintre împlinire și frustrare. Rămâne doar gustul amar al unei vieți ratate, a unei frumuseți pierdute, a unei inocențe făcute țăndări. Am recunoscut, cumva, traseul autoarei, care nu și-a găsit echilibrul într-o viață ușoară ce putea fi croită de un tată cu posibilități și a dorit să-și zidească singură propriul destin tocmai în America. (Aproape ca și eroina noastră.) Apoi, negăsindu-și rostul departe, se întoarce în țară, aproape de părinții, pe care cel mai probabil îi purtase cu ea în suflet până peste Ocean. M-a uimit forța (sub o aparentă fragilitate) cu care și-a înzestrat personajul (feminin) principal și liniile caricaturale cu care și-a creionat personajele masculine. Fiecare are o tară. Iar idealul, Făt Frumos, cel care tot apare de niciunde ca să-i oblojească rănile, este un biet interlop eșuat. Se îmbracă pestriț, cu bijuterii supradimensionate, dar rămâne un amărât de întreținut al nevestei. Toacă banii pe care nu-i are și pozează într-un bogătaș. Nu vom afla ce ascunde pe sub blana sintetică purtată cu măreție. Posibil, o inimă mare. Sau nu!
Spectacolul
Este COOL! Pe bune! Combină miraculos toate ”ingredientele”. Un decor de o simplitate neverosimilă (scenografia: Alexandru Grecu și Ecaterina Salimova): o duzină, poate chiar mai multe valize retro, de culoare maro, din acelea care apar prin filmele cu gangsteri, se transformă în toate obiectele de recuzită posibile (pat, mijloc de transport, dulap, canapea, bancă într-un parc, postament pentru o statuie, pupitru pentru tehnica de sunet într-o discotecă etc.) și un ecran imens pe care se schimbă culorile zilei și cele ale nopții sau care dezvăluie priveliștea oferită de Casa Poporului ori clădirile marelui oraș american în care se refugiază, pentru un timp, eroina, în căutarea de sine. Costumele, voit banale, mai mult ascund personajele decât le caracterizează. Culori pale, de la alb la cenușiu, la negru, la bleu, la cafeniu. Doar blana sintetică (kitsch-oasă) a lui Keev este o pată de culoare. Asta îi obligă pe actori să fie mereu prezenți, să se definească prin joc, nu prin elemente ajutătoare. Iar interpreții se achită onorabil, unii atingând performanța, de acest demers deloc ușor. Cel mai probabil s-a ajuns la aceste costume fără nimic spectaculos pentru că varianta scenică se petrece la limita dintre vis și realitate. Nu, nu pentru că s-ar sta într-un pat cu ochii închiși, ci pentru că mereu se glisează dintr-un plan în altul: trecut – prezent, aduceri aminte – planuri pentru o viață mai bună. Și toate aceste treceri peste timp sunt făcute cu sprijinul valizelor, a unor oameni de nicăieri care le manipulează creând noi și noi spații scenice. Oamenii cu valize (chiar societatea) se mișcă haotic, încercând, fără izbândă, să se organizeze, iar, din rândurile acestora, se ivesc ”eroii” noștri, în fond niște bieți exponenți ai unei biete lumi în schimbare. În această forfotă continuă, singurul personaj real, adevărat este Onda, tânăra care-și retrăiește trecutul în intervalul dintre două evenimente. Celelalte apariții sunt ființe din viața ei, mereu pe cale să dispară, să plece, să moară…
Regia
Este de o subtilitate care ne lasă mai mult să ghicim decât s-o descoperim. Însă toate planurile, identitatea personajelor, fojgăiala din scenă, în anumite momente, dând impresia de tumult, de prea multul pe care eroina abia de mai poate să-l îndure, sunt evident construite cu migală. Și această colcăială e de fapt o coregrafie savantă (semnată: Dumitru Tanmoșan), care indică și trecerea timpului, și schimbarea locului în care se află tânăra, și locul din vis. Nimic nu e lăsat la întâmplare, nici măcar momentele care pot părea improvizate. Pentru că, în fond, întreaga viață a Ondei este o însăilare de momente. Se căsătorește crezând că-l iubește pe bărbatul care a nimerit în micul magazin de cravate unde ea este vânzătoare. Scena nunții, scurtă, precis construită, este de o profunzime și de o expresivitate cum de puține ori poți găsi în teatru. În lumina albastră, sugerând zorile, mirele (Dan – interpretat cu naturalețe de Florin Dobre), aflat în mijlocul scenei, este îmbrăcat într-un halat alb de baie, cu papuci albi în picioare. Fumează trabuc, evaluându-și cu dezinvoltură prada, pe mireasa îmbrăcată într-o rochie-furou neagră, cu bascheți în picioare. Pepe (Vlad Popescu), șoferul și omul bun la toate, fostul ei coleg de școală, iremediabil îndrăgostit, îi așază vălul pe cap. Singurul element și cel mai sugestiv pentru o nuntă. Vălul este inocența, rochia neagră este pierderea rapidă și iremediabilă a acesteia. Rochia cade rapid și rămâne trupul gol sub văl. Momentul înseamnă trezirea din vis și e regizat cu un cinism aproape dureros. Femeia își vede bărbatul în toată goliciunea lui, nu numai fizică, îi vede micimea sufletească, goliciunea lăuntrică. Fără nimic vulgar, asistăm la un viol simbolic; tânăra devine un obiect, asemeni celorlalte lucruri pe care le posedă falsul magnat.
Un alt moment emoționant este cel al întâlnirii, din vis, cu mama, în parc, lângă statuia Frumoasei adormite. Dialogul, presărat cu citate culturale, este despre dorința mamei ca fiica ei să-l întâlnească pe Făt Frumos cu orice chip. Numai că fata nu înțelege nicicum de ce n-ar fi și Zmeul Zmeilor un om bun devreme ce vrea și el s-o ia de nevastă pe prințesă. Mai ales că, deși o răpește, nu se atinge de ea niciodată. Dialogul are spirit, iar actrița Natalia Lupăcescu îl interpretează cu umor fin. Este o scenă plină de duioșie, în care mama încearcă să-i arate fiicei viața în culori mult mai roz decât în realitate. Pentru că mama e nefericită în fond, își dorește pentru fetița ei tot ceea ce ea n-a apucat să trăiască.
Împletirea unor scene scurte, trecerile de la o secvență la alta, ca-n film, sunt făcute cu rafinament și pricepere, astfel încât povestea să curgă, deși toată e creată din mici flash-uri care se succed într-un ritm îndrăcit. Este incontestabilă abilitatea cu care regizorul țese momentele astfel încât să formeze un tot armonios, să devină poveste.
Actorii
Tânăra Luana Lute (Onda), frumoasă și ”Cool”, este tocmai potrivită acestui rol. Pentru că umple scena, pentru că ascunde, sub o aparentă fragilitate, forță și disponibilitatea cameleonică de a se transforma trecând peste vârste, peste (re)sentimente. Este versatilă și extrem de mobilă, iar asta îi va folosi în carieră. A intrat mai greu în spectacol, cu oarecare disfuncții de voce, care a făcut, pe alocuri, să nu înțelegem ce spune. Probabil a fost și emoția unei premiere în care ea trebuia să ducă tot greul reprezentației. Apoi, a început să ardă, seducându-ne pe toți. Are farmec. Are știința subtilă, cel mai probabil naturală, de a intra în pielea personajului. Se simte completarea armonioasă între regie și actorie, exact ceea ce ar trebui să se întâmple în fiecare producție scenică.
Ira Cazac (Onda mică), este o zgâtie de femeie fără vârstă, care poate interpreta orice personaj de copil fără niciun efort. Bucuria ei de a fi pe scenă devine molipsitoare. Spiritul său ludic este cuceritor. De puține ori mi-a fost dat să văd o actriță ca o flacără. E imposibil să nu o iubești.
Natalia Lupăcescu (Mama Ondei), actriță cu experiență ce se simte într-un joc amplu (dintr-un rol mic) în care umorul se îmbină cu nostalgia, cu frustrările, cu dezamăgirile. Rafinat. Subtil. Între râsu’ – plânsu’.
Florin Dobre (Dan), potrivit pentru rol, îl interpretează profesionist, cu multă naturalețe, trecând ușor de la un om de afaceri șarmant la un interlop cinic, de la un cuceritor la un prăduitor.
Vlad Popescu (Pepe), joacă un personaj destul de fad și, de aceea, foarte greu; e omul bun la toate, stă pe lângă Dan pentru a mai prinde de la el arta înșelăciunii, apoi îl înșală pe Dan și sfârșește prin a-l ucide, la comanda Ondei. Pentru Onda! Pentru a o proteja pe Onda! Pentru că o iubește, bolnăvicios, pe Onda, pentru a-i putea deveni umbră! De fapt, această crimă este destul de ambiguă. Aflăm mai târziu, când și el e ucis, cel mai probabil la comanda lui Dan, dată anterior propriei morți, că e o ”banală” răfuială mafiotă.
Marius Furtună (Keev), omul din vis, idealul (cam mărunt) al Ondei, are apariții tumultuoase, poate mai puțin fermecătoare decât ne-am fi putut închipui, dar umple scena, face mult zgomot. Acaparează atenția. O îngroapă pe Onda în paltonul din blană sintetică. Un interlop? Da, dar un interlop cuceritor. În definitiv, visurile noastre mărețe se pot mulțumi și cu o blană… sintetică! Restul e imaginație!
Pavel Lupăcescu (Sam), singurul personaj masculin onest, un confident fără identitate, un prieten mereu prezent la nevoie, un umăr firav, bun doar pentru o noapte de destăinuiri. Nu e un rol ofertant, e mai mult un personaj de legătură, făcut bine, dar fără sclipiri. Nici nu avea din ce să-și tragă seva.
Ar mai fi de spus că ”Frumoasă și Cool” e un spectacol care stârnește emoție, cu momente comice de bună calitate și cu scene de o mare sensibilitate. E un spectacol poetic despre un suflet neliniștit, care a avut (ne)șansa de a se naște la schimbarea a două sisteme, într-o lume confuză, haotică, în care libertatea proaspăt cucerită putea să ne tulbure/acapareze până la eșecul personal.
Frumoasă și Cool de Alexandra Ares
Distribuția:
Onda – Luana Lute
Onda mică – Ira Cazac
Mama Ondei – Natalia Lupăcescu
Dan – Florin Dobre
Pepe – Vlad Popescu
Keev – Marius Furtună
Sam – Pavel Lupăcescu
Regia artistică și ilustrația muzicală: Alexandru GrecuScenografia: Ecaterina Salimova și Alexandru Grecu
Coregrafia: Dumitru Tanmoșan
Data reprezentației: 23 februarie 2025
