Până acum câțiva ani, Teatrul Dramatic ”Ion D. Sîrbu” din Petroșani era cunoscut mai mult prin scandalurile dintre conducerea sa și Ordonatorul de Credite. De fapt, era cunoscut astfel în rândul oamenilor de teatru, nu în plan național. De-un timp încoace, lucrurile par a se fi limpezit. Numirea în calitate de manager a actriței Irina Bodea-Radu a însemnat nu doar liniște, ci și o rapidă redresare a obiectivelor instituției. Prima mișcare de bun augur cred că a fost colaborarea cu criticul Claudiu Groza, personalitate culturală cu experiență și fin cunoscător al teatrului românesc din ultimele decenii. Împreună, au reușit, în doar câțiva ani, să scoată la lumină o instituție despre care abia de se știa că mai există. S-o scoată la lumină în sensul că i s-a creat o identitate, au fost invitați regizori cunoscuți să realizeze spectacole pe texte populare și, deopotrivă, cu tematici moderne, poetice, mai greu de receptat fără o pregătire în domeniu. Sala de spectacole nu e mică, are, cu siguranță, câteva sute de locuri, așa că strategia conducerii teatrului a mers mai departe, realizând producții pentru cunoscători, pentru publicul mai elevat, chiar în spațiul scenei, și ea suficient de mare. Asemenea reprezentații, desfășurate într-un loc restrâns, adesea concentraționar, au avantajul de a-și integra publicul în interiorul fenomenului și dezavantajul că, în cazul în care spectatorul nu e atras de creație poate asista blazat, plictisit, demobilizându-i pe actori. Indiferent de reacțiile participanților, această încercare de a educa mici segmente de cetățeni cu montări mai curajoase, atipice pentru urbe, este lăudabil și sigur va avea viitor.
În decembrie 2024, chiar înainte de Sărbători, Teatrul Dramatic ”Ion D. Sîrbu” a organizat o ministagiune în cadrul căreia au putut fi văzute trei producții. Foarte diferite ca tematică, viziune regizorală, modalitate de joc. Dar, mai ales, cu un concept extrem de modern.
Când iei parte la un asemenea eveniment, foarte important devine și cadrul în care se desfășoară, atmosfera, participanții. Or, la Petroșani, am simțit nostalgia marilor festivaluri românești la care am fost prezentă cu mai mulți ani în urmă. Poate părea desuet ceea ce spun, însă, continui să cred că o manifestare teatrală, dincolo de evenimentele pe care le prezintă, trebuie să beneficieze de o adevărată strategie/regie: cum să primești invitații, întâlnirile dintre/sau de după reprezentații, întreținerea unei ambianțe propice discuțiilor, cu artiștii, despre spectacolele vizionate. E importantă până și selecția invitaților. Sigur că această alegere depinde mult și de bugetul alocat unei asemenea manifestări, dar și de empatie, de necesitatea de a atrage oameni de teatru în stare să promoveze activitatea instituției. Iar forma de promovare se poate face în mai multe feluri, de la cea scrisă, în publicații sau, mai nou, pe blogurile personale, până la postări scurte cu imagini edificatoare, pe rețelele de socializare, sau la cea a transmiterii ”din gură-n gură” a unui mesaj care să trezească interes. În vremea din urmă, interesul nu e obligatoriu să (mai) fie doar cel al breslei, ci și al virtualilor spectatori, pentru că observ tot mai mult cum se dezvoltă turismul cultural. Drept urmare, grija gazdelor de a ne face plăcută șederea la Petroșani sigur nu s-a irosit. Mai ales că toate cele trei reprezentații au fost demne de toată atenția noastră.
”Flori de mină” – un text potrivit locului și vremurilor
”Trilogia minelor” cuprinde trei texte semnate de Székely Csaba (”Flori de mină, ”Orb de mină” și ”Apă de mină”) și sunt dedicate vieții de după viață a minerilor. ”De după viață”, pentru că se referă la destinul unor oameni rămași fără locuri de muncă după închiderea minelor. Sunt piese triste, în esență, fiindcă vorbesc despre corupție, șomaj, sărăcie, nefericire, alcoolism, sinucideri. Sigur că nici când coborau în mină muncitorii nu aveau o viață tocmai ușoară, dar, de bine – de rău, își câștigau pâinea cu care-și puteau hrăni familia. Aveau un rost: munca în întuneric, muncă teribil de grea, adesea dezumanizantă, dar care le asigura traiul, fără prea mari idealuri. Cum, după închiderea minelor, nimeni nu s-a gândit la aceste destine frânte, foștii lucrători de sub pământ s-au văzut zidiți în case, cu sticla de pălincă pe masă drept unic substitut al muncii de zi cu zi.
”Flori de mină” de la Teatrul ”Ion D. Sîrbu” este cu atât mai tulburător cu cât se joacă într-un oraș minier rămas fără mine, ca mai peste tot în România. E drept, acțiunea piesei se desfășoară în mediul rural, marginal, uitat de lume, dar și Petroșaniul, aflat între munții semeți, pare, învăluit într-o subtilă suferință, un loc în care nu se mai întâmplă nimic. Orașul e curat, aerul te lovește umplându-ți plămânii, câte-o clădire veche, renovată de curând (mai ales, biserici) se înalță falnic între blocurile construite după stereotipul comunist. Pe străzi sau în magazine, oamenii se mișcă fără grabă, ca și cum n-ar exista treburi urgente de îndeplinit, ca și cum timpul s-ar fi diluat. Da, ”Flori de mină” poate fi și despre foștii mineri din Valea Jiului, unde din 14 mine au mai rămas două, cu vreo 2000 de lucrători în prezent. Iar prezentul nu va mai ține decât până în 2026, când nu va mai fi nimic de muncit sub pământ. Și nimeni nu pare să-și bată capul cu ce va fi să se întâmple pe urmă.
Spectacolul se desfășoară cu publicul pe scenă. Suntem dispuși pe mai multe flancuri, la diferite înălțimi ale unui decor concentraționar (scenografia: Theodor Cristian Niculae), făcut din foi de pal nevopsit, nelăcuit, dar frumos mirositor a lemn natur. Totul este din pal: pereții, dușumeaua, gradenele. Ca să ajungi la locurile destinate, trebuie să urci sau să cobori, după caz, pe niște scări, aparent șubrede, ca într-un puț de mari dimensiuni. Camera sărăcăcioasă cu câteva mobile (și ele, în mare parte, din pal nelăcuit) și obiecte vechi de duzină (o masă, un aragaz, câteva scaune, o canapea și un fotoliu ponosite, cu clasica fotografie a mirilor de altădată și cu un bust kitsch, împodobit cu o cunună de spini, făcută din leduri cu lumină albastră, te aruncă direct în secolul trecut, când multe încăperi arătau așa. Mai ales cele de la sat, care țineau loc și de bucătărie, și de sufragerie, adesea și de dormitor. În acest loc strâmt, cu privirile noastre lovindu-i în ceafă sau în obraz, actorii spun povestea unor amărâți fără căpătâi, cu destinul făcut fărâme de conceptele moderne ale unor oameni ce încearcă să salveze planeta riscând să distrugă habitatul uman. Un șomer tânăr și în putere, o namilă de om, care ar fi putut împinge, în adâncuri, cărucioarele cu minereu, își îneacă amarul în alcool așteptând să-i moară tatăl pentru a se putea bucura, în tihnă, de moștenire. Despre tată aflăm că zace alături, în dormitor. ”Namila” Iván e interpretată cu blazare și accese de furie, cu tristețe și crize de ură, de către actorul Robert Vladu. Ne cuprind, pe rând, sentimente de duioșie, de silă, de milă pentru acest personaj, aruncat stupid undeva la marginea societății, la marginea vieții. Sora vitregă a ”plăvanului”, Ilonka, interpretată veridic de către Bianca Holobuț, se mută de la oraș ca să-și ajute fratele să treacă mai ușor peste agonia tatălui. Se leagă o simbioză ciudată între cei doi frați loviți de soartă, par că nu mai pot trăi unul fără altul, deși se ciondănesc permanent. Sunt încă tineri și vagi sentimente de iubire se nasc în sufletele lor secătuite. Sentimente neîmpărtășite. Un tată odios despre care se vorbește mereu, dar pe care nu-l cunoaștem, se încăpățânează să nu moară, făcându-le celor din jur traiul și mai amar. Pentru că cel care refuză să treacă la cele veșnice dorește să-i lase fără casă pe cei doi fii, așa că nu-i de mirare că i se dorește sfârșitul. Un medic ratat, pe nume Mihaly, cehovian interpretat de către Cosmin Brehuță, se afundă și el în alcool până la uitarea de sine. Petrece mai mult timp cu Iván și cu Ilonka decât cu bolnavii, care oricum se sinucid în lanț, iar unica lui menire pare a fi constatarea decesului. Când spun ”cehovian”, mă refer la imensitatea lumii care e cuprinsă într-un singur suflet chinuit de ratare și de neputință. Mă refer la luciditatea cu care personajul își disecă destinul fără orizont. Știe ce-ar putea face, c-ar trebui să părăsească locul acela blestemat, dar mereu amână să ia o decizie. Mă refer la puterea acestui actor de a intra în pielea antieroului său, care nici măcar negativ nu e, este doar un om inteligent și nefericit ce nu-și găsește liniștea. Irma, jucată cu gesturi minimale, mai mult din priviri de către Irina Bodea-Radu, nevasta nefericită a altui personaj lipsit de consistență, banal și nenorocit, Illes, interpretat cu fior tragic de către Mihai Sima, se îndrăgostește, fără speranță, de șomerul Iván. Singura declarație de iubire a femeii o reprezintă borcanele cu compot dăruite, zilnic, lui Iván. Mereu aduse în momente nepotrivite și primite în felurite moduri, astfel încât ar putea să priceapă că, de fapt, nu le vrea nimeni. Ochii acestei actrițe exprimă totul: tandrețe, speranță, tristețe, dorință, dezamăgire. Nu face nimic altceva; nici nu are de ce, privirile ei spun mai mult decât orice gest, decât multe cuvinte. Mihai Sima (Illes), într-un rol aparent minor, ne emoționează prin simplitate și naturalețe. Este însăși nefericirea pe pământ!
În jurul sticlei cu pălincă și foarte aproape de public se dezlănțuie multe simțăminte: de dragoste, de neputință, de ură, de furie, de dezamăgire… Povestea se deapănă într-un cerc minuscul, într-o atmosferă apăsătoare, creată și cu ajutorul scenografiei, iar deznodământul nu poate fi decât tragic. E ca un dialog al surzilor, fiecare depănându-și propria dramă, singura punte fiind alcoolul, cel care amorțește simțămintele și dezleagă limbile. Pe alocuri, reprezentația e pigmentată cu mici momente comice, care ne scot, cumva, din cadrul împovărător.
Ar fi un spectacol puternic, dacă regizorul Botond Nagy nu și-ar fi murdărit creația cu niște plasme uriașe aflate pe laturile de sus ale decorului, pe care se derulează scene filmate live de către un cameraman (actorul Andrei Șchiopu) ce se tot frământă între noi și între actori, și cu inserții (în alb-negru) ale unor evenimente reale, petrecute în vechile mine, pe când încă mai funcționau. Deși la modă, asemenea tehnologie nu avea sens într-un asemenea spectacol. Mai mult, apariția civilă a operatorului în momente de reală emoție frâng atenția publicului, iar plasmele pe care apar când imagini din spectacol, când imagini din mine stârnesc interesul, făcând să se piardă frânturi din ceea ce se întâmpla în spațiul de joc. E dezamăgitor când vezi cum regizori realmente talentați își deteriorează propria creație numai de dragul de a fi ”în trend”. Sau, cum se mai întâmplă uneori, după realizarea decorului, extraordinar de sugestiv de altfel, și-a dat seama că acțiunea din spațiul de joc nu poate fi urmărită de către toți spectatorii și a recurs la acest mijloc ”modern” pentru îmbunătățirea vizibilității, dar care a avut drept consecință disiparea emoției. Cum tot inutilă a fost și firida din decor, unde apar, în nori înecăcioși de fum, tot felul de personaje simbolice (de la mineri până la Nicolae Ceaușescu), fantome ale unui trecut fără întoarcere.
”Ciuleandra” – un spectacol de atmosferă
Într-un fel, a fost vedeta acestei ministagiuni. Într-un fel, pentru că producția e realizată de un regizor în vogă, Dumitru Acriș, care și-a creat propriul stil, inspirat de studiile și experiența din Rusia. Asta îl cam scoate din aria de interes a criticii progresiste de pe la noi, dar nu îi diminuează în niciun fel succesul de public. Mai mult, are și destui simpatizanți în rândul oamenilor de teatru.
Pentru mine, regizorul Dumitru Acriș este un artist care și-a construit cu multă trudă și cerbicie cariera; a început prin a fi actor, un foarte frumos și talentat actor, care și-a dorit să fie un important regizor. Pentru că nu a fost înțeles în România, a luat drumul Rusiei, unde a învățat, în umbra unor mari pedagogi, cum să devii creator de succes. A realizat spectacole memorabile pe teritoriul Rusiei și s-a ocupat de laboratoare de actorie (laboratoare ce au avut loc și în România, întâi la Teatrul ”Nottara”, apoi și în altele din țară, sub coordonarea lui Oleg Loevski, un mentor de seamă pentru mulți regizori laureați, mai apoi, ai Măștii de Aur, cel mai important premiu teatral din Rusia). În prezent, regizează spectacole în Republica Moldova și în România. Încet, încet și-a făcut un nume. Nu este candidat la premii în România, sau poate că nu încă, deși eu cred că ”Ciuleandra” ar fi meritat mai multă atenție din partea juriului UNITER. Măcar pentru că e un spectacol unitar, închegat în jurul unei idei, măcar pentru că a reușit să facă o echipă omogenă distribuind, cel mai probabil, întreaga trupă de la Petroșani. Măcar pentru că, folosindu-se de un text clasic, a realizat o producție prin excelență modernă! Îmi asum cele spuse, încercând să detaliez motivele pentru care socotesc că acest spectacol iese din tiparul producțiilor mediocre, fiind demn de un loc pe podium. În lunga mea carieră teatrală, am văzut cum se împart premiile, cum criterii care nu au nimic în comun cu creația murdăresc, uneori, selecția unor jurii ”cu principii”. Am fost martoră când un spectacol, având cinci nominalizări, nu a fost recompensat cu niciun premiu, pentru că președinta juriului a spus că, dacă ar fi luat unul, directorul teatrului ar fi putut crede că-și conduce teatrul cu cinste și onoare, ceea ce dânsa considera că ”nu era cazul”, am fost martoră când un alt spectacol nu a luat niciun premiu, pentru că o membră a juriului a spus, în treacăt, că scenografia a fost ”plagiată”. S-a dovedit că scenograful a fost inspirat de o simplă fotografie în alb-negru pentru decorul său magnific, dar ce folos?! Spectacolul a avut un teribil succes la public, a fost invitat în străinătate, a avut cronici foarte bune, iar scenograful a luat un premiu de consolare în anul următor. Am aflat despre teatre care nu au avut acces la premii numai pentru că se aflau în locuri mai puțin umblate de critici. Dumitru Acriș se află în această zonă gri, în care majoritatea îi (re)cunoaște meritele, dar nimeni nu îndrăznește să spună: e de urcat pe podium. Mă bucur pentru că el continuă să monteze spectacole, să-și împlinească visul și să meargă, neabătut, pe propriul drum. Și apreciez faptul că, în demersurile sale, se însoțește cu un excepțional om de teatru, Angelina Roșca-Ichim, care, de această dată, a făcut dramatizarea romanului.
Prin ce rămâne în memorie spectacolul de la Petroșani? Prin tăietura contemporană a textului, prin croiul modern al producției. Un decor complet alb (scenografia aparține tot lui Dumitru Acriș), în care panouri mari închid circular spațiul de joc și pe cel al publicului. Ne aflăm cu toții într-o zonă specială, cel mai probabil un spital. Sau în spațiul de lumină de după moarte. Sau într-un loc al purității și inefabilului, pentru că totul pare lumină. De fapt, se dovedește curând că ne aflăm într-un ospiciu. Nu știm exact ce rol avem, dar sigur avem unul, pentru că actorii apar de peste tot, se insinuează printre noi ca și cum am fi parte din întreg, ne putem privi unii pe alții, ne ferim picioarele să nu se împiedice interpreții cumva. Suntem închiși într-un spațiu aseptic, în care acțiunea se dezvoltă pe două planuri: Povestitorul (Puiu Faraga), excelent interpretat de Mihai Rădulea, în fapt un presupus bolnav psihic, care își spune trama ca și cum s-ar destăinui cuiva, poate nouă, poate medicului, poate lui Dumnezeu, și emanațiile minții sale (celelalte personaje). Își deapănă viața cu destule sincope, glisări trecut-prezent, trecând prin felurite stări: regret, furie, disperare, dezamăgire, patimă. Din spusele lui se nasc monștrii care-l bântuie în diferite moduri: un tată bogat și autoritar (Policarp, personaj construit cu finețe de către Cosmin Brehuță), care-și închide fiul la ospiciu după săvârșirea unei crime pasionale, ca nu cumva, ajungând la pușcărie, să-i deterioreze imaginea, o mătușă alcoolică și dezbuzată (Tilda, jucată cu aplomb de Izabela Badovics), o fată frumoasă, de o simplitate fără margini (Mădălina, interpretată destul de fad, mai mult o apariție, de Patricia Buraga), care a fost destinată a-i fi mireasă, pentru a mai primeni sângele aristocratic al familiei degenerate, tatăl Mădălinei (Mihai Sima), care-și vrea fata căpătuită cu prețul fericirii acesteia, doar pentru un trai mai bun al familiei sărace, o mamă (Oana Liciu-Gogu) care presimte tragedia ce se va ivi, dar nu-și poate feri copila de răul ce îi este încrustat în destin, medicul psihiatru Ursu (Dorin Geagoreanu) care, sub masca vindecătorului, îl afundă mai adânc pe Puiu Faraga în propria pâclă. Pentru că doctorul a fost iremediabil îndrăgostit de Mădălina, pentru că a sperat ca aceasta să-i fie nevastă, pentru că a mers la școli înalte ca să o poată merita, să o poată cere de soție tatălui… O ură ciudată, bine strunită, răzbate din acesta la fiecare întâlnire cu ucigașul iubitei lui. Un gardian (jucat cu naturalețe de Robert Vladu) care-l are în grijă pe Puiu Faraga și care, într-un mod ciudat, îi este și confesor, și paznic, și o asistentă care privește lumea cu ochi imenși, nedumeriți, emoționant interpretată de Irina Bodea-Radu, un procuror corupt, care acționează la șantaj, salvându-l pe Puiu Faraga de la închisoare, dar închizându-l într-un ospiciu. Actorul Mihai Alexandru creionează un portret memorabil al funcționarului corupt…
Povestea se deapănă într-un ritm alert, ca și cum personajele ar țâșni direct din mintea criminalului. Din când în când ia forma unui reportaj prin întrebările/ frânturile de expuneri care se ivesc pe panourile aflate de jur împrejur, ca niște decupaje din ziarele de senzație. Apoi, pe aceleași panouri, apar dâre de sânge și, la un moment dat, chipurile Mădălinei, multe, imense, ca niște tablouri într-un muzeu. De fapt, dacă fata de pe scenă e una destul de oarecare și avem sentimentul că doar ritmurile dansului Ciuleandra i-au imprimat-o, pentru totdeauna, în suflet și în minte lui Puiu Faraga, chipul său multiplicat la infinit pe panouri o descrie în toată versatilitatea sa. Este și frumoasă, și urâtă, și diabolică, și inefabilă, și simplă, și sofisticată. Este însăși esența feminității. Nicio clipă nu facem complet diferența dintre vis și realitate, dintre fantasmagoriile născute de o presupusă boală și adevărurile trăite. Puiu Faraga este un personaj demn de milă, dar, așa cum e văzut de doctor, este demn și de ură. Puiu Faraga e un om în căutarea sinelui pierdut, măcinat de fantasmele unei lumi pe care a fost silit să o părăsească și pe care nici nu știe dacă a apucat s-o iubească, bântuit de ritmurile unui dans straniu, care-i macină trupul, și sufletul, și mintea.
Chiar dacă știm povestea, spectacolul nu poate fi redat în cuvinte. În primul rând pentru că se abate de la acțiunea cărții, pe urmă, pentru că e alcătuit dintr-o seamă de stări, de imagini, nu de fapte. Iar stările sunt întrupate cu mijloace pur teatrale: o coregrafie sofisticată a personajelor fac ca acestea să se miște ireal, costumele, deși albe, aducând cu cămășile de forță și cu uniformele cadrelor medicale, capătă semnificații inedite în funcție de ceea ce se întâmplă într-un anume moment. Ritmul dansului Ciuleandra se intensifică până la a ne pătrunde și nouă, spectatorilor, în vene. Fiecare moment din spectacol ajunge la noi sub forma unei stări: stare de grație, stare de tristețe, stare de emoție, stare de milă, stare de deznădejde…
Bocetul mamei despletite de la final, de undeva, de susul scenei, de pe pasarela de la lumini, ne scoate din contextul reprezentației, aruncându-ne în alt spațiu din alt timp. E un strigăt de durere fără margini, venind din istorie. Este singura punte cu vremea în care a fost scris romanul ”Ciuleandra”, pentru că, altminteri, asistăm la un spectacol contemporan. ”Ciuleandra” de la Petroșani rămâne pentru mine un spectacol de atmosferă, un cumul de stări contradictorii, care conduc la emoție, la multă emoție.
”Stele invizibile” sau despre iubire și magie
Și dintr-o dată nu-l mai recunoaștem pe regizorul Sorin Militaru! De la alegerea unui text eminamente liric, la asocierea cu un scenograf (Cristian Marin), cu care a mai colaborat și care are o deosebită înclinație pentru imaginea de film, misterioasă, ce poate transforma, cu mijloace limitate, un spațiu banal într-unul plin de poezie, magic, și până la transpunerea scenică – totul, absolut totul ne dezvăluie o altă fațetă a creatorului, aceea plină de sensibilitate și de emoție.
Așa cum e construit, spectacolul poate părea mai mult destinat copiilor: decorul sofisticat, luminat în fel și chip, cu forme stranii și umbre imense (de basm) proiectate pe panourile din fundal și cu movila rotundă, plină de vegetație, din față, movila copilei care se vede pe sine rotundă și pentru asta iubește tot ceea ce este rotund, creându-și propriile sale lumi rotunde. Dar povestea este, de fapt, mai mult pentru copiii din noi, cei adulți, mă rog pentru toți cei care (mai) au suflet, care (mai) sunt impresionați de poezie, care acceptă că pe lume sunt și altfel de copii, de oameni! Sunt diferiți, adică speciali în înțelesul generos al cuvântului.
O fetiță cu sindrom Down, care-și spune sieși La, iar mamei sale, Ma, ne povestește despre simțămintele ei, despre familia ei nu prea fericită, cu un tată violent și cu o mamă care-și mai îneacă amarul în alcool, cu un frate care se poartă tare urât și de neînțeles cu La; ne povestește și despre copiii de la școală care o umilesc. Și pentru că toate acestea îi fac sufletul fărâme, fetița care-și spune La se întoarce mereu pe insula ei rotundă, unde-și poate plăsmui propria lume rotundă, cu personaje diferite, rotunde ca ea. Doar că vocile din afara insulei răzbat draconic până la urechile sale mici, iar evadarea din realitate nu poate fi niciodată totală. E un balans subtil între lumea zgomotoasă, lipsită de emoție, din realitate și universul minuscul creat de La pentru a scăpa de neplăcutele întâmplări zilnice. Din păcate, mereu învinge cotidianul. Din fericire, spectacolul nu e deloc sumbru. Dimpotrivă, frumusețea scenografiei, candoarea eroinei, luminile misterioase, efectele speciale, sunetele cel mai adesea metalice, personajele stranii care apar, fără vorbe, din când în când, ținându-i companie fetiței (Mihai Rădulea și Andrei Șchiopu) conduc spre o producție scenică tulburătoare. Patricia Buraga, care nu ne-a convins în totalitate în rolul Mădălinei din ”Ciuleandra”, devine, acum, întruparea tuturor copiilor diferiți din lume, un munte de emoție și tandrețe. E un rol greu, teribil, iar regizorul a obligat-o pe tânăra actriță să apeleze la mijloace puține, mai mult la vocea caldă, cu inflexiuni copilărești și mai puțin la gesturi, mai mult la privirile cu ochi larg deschiși către o lume neprimitoare și mai puțin la mișcare, mai mult la nuanțarea fiecărui cuvânt și mai puțin la manipularea unor obiecte de recuzită.Stele invizibile de Sophie Rever, regia Sorin Militaru
După reprezentație, m-am gândit cât de multă nevoie avem de asemenea producții, cât de multă nevoie au și creatorii de asemenea spectacole, care să ne/să le trezească sufletul, care să ne facă mai buni, mai toleranți, care să ne poarte pe un tărâm unde realitatea poate trăi armonios cu imaginația. A fost un spectacol de echipă, în care regizorul, scenograful, compozitorii de sunete, mai mult decât de muzică, actrița și cei doi actori-dansatori au funcționat impecabil împreună.
Singurul lucru care mi se pare că a lipsit la Petroșani au fost discuțiile de după reprezentații, acele întâlniri ale creatorilor cu spectatorii, care pot prelungi starea de grație și/sau care pot face mai ușoară trecerea dinspre spațiul magic către cel cotidian, golit de imaginație.
Dacă sunteți din oraș sau aveți drum prin Petroșani, nu ocoliți Teatrul Dramatic ”Ion D. Sîrbu”!
Flori de mină de Székely Csaba
Foto: Maria Ștefănescu
Distribuția:
Iván: Robert Vladu
Mihály: Cosmin Brehuță
Ilonka: Bianca Holobuț
Irma: Irina Bodea-Radu
Illés: Mihai Sima
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Muzica originală & sound design: Claudiu Urse
Cameraman și asistența de regie: Andrei Șchiopu
Lighting design & video design: Cristian Niculescu
Data reprezentației: 12 decembrie 2024
Ciuleandra, dramatizare de Angelina Roșca-Ichim, după romanul omonim de Liviu Rebreanu
Foto: Maria Ștefănescu
Distribuția:
Puiu Faraga: Mihai Rădulea
Mădălina: Patricia Buraga
Doctorul Ursu: Dorin Ceagoreanu
Policarp Faraga, tatăl lui Puiu: Cosmin Brehuță
Tilda, mătușa lui Puiu: Izabela Badovics
Tatăl Mădălinei: Mihai Sima
Mama Mădălinei: Oana Liciu-Gogu
Asistentă medicală: Irina Bodea-Radu
Procurorul Săvulescu: Mihai Alexandru
Andrei Leahu, gardian: Robert Vladu
Prefectul Nicolae Spahiu: Daniel Cergă
Figurație: Bogdan Tălmaciu, Simona Codreanu, Andrei Șchiopu
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Coregrafia: Ștefan Lupu
Data reprezentației: 13 decembrie 2024
Stele invizibile de Sophie Reyer
Traducerea: Ciprian Marinescu
Foto: Maria Ștefănescu
Cu:
Patricia Buraga
Mihai Rădulea
Andrei Șchiopu
Regia: Sorin Militaru
Scenografia: Cristian Marin
Coregrafia: Andreea Duță
Video-design: Maria Chirilă
Muzica originală: Andrei Șchiopu & Mihai Rădulea
Data reprezentației: 14 decembrie 2024
Marinela Țepuș, profesionist de nota 10 ! ❤️