Un festival mic care poate deveni mare

Festivalul Monodramei Independente, Brașov, ediția a III-a

Perioada 12 – 15 octombrie 2023

Sunt două mari „anotimpuri” ale festivalurilor de teatru (primăvara, târziu, și toamna, devreme)! Am mai scris despre asta! Cel mai important (și aglomerat) este sezonul de toamnă.

Festivaluri mari și mici, internaționale, naționale, locale – toate au farmecul lor, ineditul lor, publicul lor. Prin urmare, toate mi se par importante, pentru că toate, absolut toate, ascund trudă multă, emoții, nopți nedormite, așteptări! Firește, organizatorii unor asemenea manifestări  își doresc ca evenimentul lor să se bucure de succes, să fie de neuitat, sau măcar să slujească un gând, o idee, că, altfel, de ce l-ar mai face? Și aproape toți producătorii de festivaluri au momente în care își promit că renunță. Doar își promit, pentru că efortul de a realiza un asemenea eveniment devine, treptat, fascinant, îți cuprinde întreaga ființă.

Voi vorbi, azi despre un mic festival dintr-un oraș de poveste: Festivalul Monodramei Independente, ediția a III-a, proiect al Teatrului Particular din Brașov.

Cum am ajuns acolo? Dintr-o întâmplare pe care nu pot să nu o mărturisesc. O actriță bătăioasă, tenace și încăpățânată, „invizibilă”, se pare, pentru Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, se încăpățânează să trăiască făcând teatru pe cont propriu! Cu efort, cu dăruire, cu bucurie. Este și un admirabil om de imagine, își promovează producțiile și activitățile conexe cu asiduitate. Pe Facebook ne-am și cunoscut. Probabil pentru că avem aceeași dorință de a răzbi în ciuda tuturor obstacolelor.

M-a invitat la festival, încă din primăvară. M-a impresionat abordarea directă, fără înflorituri inutile. Și am acceptat imediat.

Pe vremea când eram director de teatru și eram excesiv de solicitată, am încercat să cuprind cât mai multe asemenea festivaluri mici și să invit, la evenimentele de gen pe care le-am organizat (Gala Vedetelor – VEDETEATRU, la Teatrul ”George Ciprian” din Buzău, zece ediții, apoi, Festivalul Internațional de Teatru – Fest(in) pe Bulevard, la Teatrul ”Nottara” din București, șapte ediții) companii mici din țară, cu mai puține posibilități de a ajunge în București sau chiar la Buzău. Am înțeles să sprijin/promovez cât m-au ținut puterile și banii publici care trebuiau bine drămuiți, producții de calitate mai puțin curtate de către oamenii de teatru foarte cunoscuți. Și cred că am făcut bine, multe asemenea teatre devenind foarte vizibile în timp. Am ajuns, dar, la Brașov, fără prejudecăți, și bine am făcut. Organizarea a fost impecabilă, gazdele – curtenitoare fără excese și zilele unei toamne calde, intens colorată, ne-au învăluit în timpul dintre evenimente.

A fost o manifestare realizată după posibilități, cu o secțiune competitivă, cu spectacole de gală și cu evenimente conexe (expoziție, lansări de carte). Toate activitățile s-au desfășurat la Centrul Cultural Reduta, o clădire impozantă, aflată chiar în Centrul Istoric, însă, din păcate, un loc impropriu pentru micile producții cu un singur personaj. Pentru un astfel de eveniment ar fi necesară o sală studio cu 70 până la 100 de locuri, pentru că experiența de peste treizeci de ani în teatrul românesc mi-a arătat că nu există un public prea numeros care să vină la monodrame. Mai mult, asemenea spectacole se bazează pe poveste și pe jocul unui singur actor; nu au prea mare importanță nici luminile, nici decorurile. Doar că pentru a te putea bucura de magia actului scenic, trebuie să fii aproape de interpret, să-i vezi grimasele, mișcarea degetelor, scrutarea privirilor, să-i auzi respirația. Ca atare, actorii participanți s-au descurcat cum au putut, încercând să acopere un spațiu prea mare pentru nevoile lor, iar publicul, constant în număr de 90 -100 de persoane, răsfirat într-un hău cu aproape 400 de locuri nu i-a putut ajuta prea mult. N-avea cum!

Totuși, am văzut, în aceste condiții, trei reprezentații vrednice de premii, jucate în cadrul concursului, un spectacol simpatic susținut de un actor de mare calibru, Gheorghe Ifrim (și nu mă refer la notorietatea obținută cu serialul TV,  ”Las Fierbinți”), și un spectacol emoționant, jucat de Dorina Roman, gazda noastră. Voi reveni asupra fiecăruia, pentru că, de această dată, voi scrie doar despre lucrurile interesante, care justifică existența acestui festival.

Am (re)descoperit, în ”Misiune ispititoare”(un spectacol de Liana Ceterchi, asistență de regie și sunet: Teodora Toader), nu doar povestea unei regine, Elisabeta I, cunoscută mai ales sub pseudonimul literar Carmen Sylva, ci și sensibilitatea cu care actrița și regizoarea s-a apropiat de acest personaj nu tocmai ușor de transpus scenic. Cu atât mai mult cu cât protagonista nu se mai află la prima tinerețe. Performanța Lianei Ceterchi constă, însă, tocmai în depășirea barierelor impuse de vârstă, purtându-ne într-o călătorie imaginară pe urmele reginei-scriitoare, reginei-politiciene, reginei susținătoare a artelor și artiștilor, reginei iubitoare de țară, reginei îndrăgostite de soțul ei Carol I, reginei-”mama răniților”. Un demers greu și care riscă permanent să alunece în desuetudine. Meritul Lianei Ceterchi este, însă, de a trece cu grație pe frânghia subțire a creației rămânând mereu în limitele unui spectacol bine făcut, bine interpretat. Alegerea de a pendula  între ”cabina de machiaj”, marcată printr-o masă, o oglindă, un scaun, toate așezate în stânga scenei, și spațiul destinat jocului/ imaginației/poveștii este cea care ne spune că actrița nu și-a propus să intre în rolul reginei, ci să ni-l amintească povestindu-ni-l. A luat pe merit Premiul pentru cea mai bună actriță.

Un recital care are și meritul incontestabil de spectacol în toate înțelesurile sale, beneficiind de un text excelent, de o regie vizibilă prin idei și lucrătură, de mișcare scenică, de decor și de costume este ”Treisprezece”, adaptare după ”Telegrama” de Aldo Nicolaj, regia: Radu Botar, scenografia: Maria Botar, al Companiei Tour d’Art. Nu în ultimul rând s-a remarcat actorul Cornel Miron, care a dat valoare fiecărei indicații regizorale, cu talent și profesionalism. O temă actuală, drama unui actor devotat artei sale, uitat într-o societate lipsită de empatie pentru valoare, pentru artă. Un artist rămas de 13 luni fără serviciu continuă să spere că se va întoarce pe scenă și că va fi aplaudat așa cum merită. Își omoară timpul pregătindu-se pentru rolul marii reveniri în atenția publicului, în vreme ce așteaptă telegrama aia aducătoare de vești bune. Doar că telegrama întârzie, așa că personajul nostru are timp să ni se destăinuie, iar noi avem prilejul să cunoaștem și viața artiștilor din spatele cortinei, cu speranțele și deziluziile ei. Un spectacol comic-amar despre declinul unui creator de teatru într-o lume lipsită de sensibilitate. Cam ceea ce trăim toți azi. A meritat și aplauzele noastre, și Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, și Premiul pentru cel mai bun spectacol.

O apariție specială și emoționantă a fost cea a actriței Silvia Răileanu în „Să nu ne răzbunați”, adaptare de Ionuț Poclid, după o carte a monahului Moise (regia: Silvia Răileanu și Mirela Nistor). E teribil de greu să captezi atenția spectatorilor cu un lung  monolog despre tragedia românilor deportați în Siberia, despre cei care-și pierd casele, pământul, rudele, liniștea, fiind obligați să trăiască într-un loc străin, neprimitor. E infinit mai ușor să citești tu singur, dacă te interesează, despre asemenea orori. Când erau trimiși în Siberia, oamenilor li se spunea că nu trebuie să ia cu ei nimic, pentru că acolo aveau să-și găsească sfârșitul. M-au impresionat textul bine documentat și simplitatea cu care actrița vorbea despre întâmplările acelui timp pe care nu avem dreptul să-l uităm. I s-a oferit Premiul special al Teatrului Particular Brașov.

În afara producțiilor înscrise în concurs, au avut loc două reprezentații de gală, tot cu monodrame, și un concert de muzică fado susținut de Ioana Dichiseanu.

Interesantă apariție, cea a Ioanei Dichiseanu, care nu doar că e frumoasă și cântă bine, dar profesia de actriță o ajută să treacă dincolo de muzică, pe tărâmul interpretării, astfel încât să ni se agațe direct de suflet.

Despre ”Gigel” de Alexandru Popa, cu Gheorghe Ifrim, regia: Vlad Zamfirescu, scenografia: Bogdan Spătaru, al Teatrului ”Bulandra” din București, pot spune/scrie o sumedenie de lucruri și bune, și mai puțin bune. Fiecare teatru are nevoie și recurge la asemenea producții, pe care le poate programa foarte ușor, oricând, oriunde, la nevoie. Asta e de bine. Spectacolul ”beneficiază” de o echipă de succes: autor: Alexandru Popa, regizor: Vlad Zamfirescu, actor: Gheorghe Ifrim. Asta e tot de bine! Mai puțin de bine, dar nu tocmai de rău, este faptul că, pornind de la amintirile actorului, se recurge la un text ușurel-ușurel, de divertisment, cu care mergi la sigur în fața spectatorilor. În plus, Gheorghe Ifrim se bucură, în prezent, de mare notorietate ca urmare a faptului că joacă în serialul TV, ”Las Fierbinți”; așa că are publicul (aproape) câștigat. Însă este și unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale  (50+). A fost și colegul de generație al actorului-regizor Vlad Zamfirescu, iar simbioza perfectă a celor doi se vede limpede pe scenă. Într-un cuvânt, reprezentația e de incontestabil succes. Și pentru că Gheorghe Ifrim (zis Gigi printre colegi) este un actor complex, cu mult umor, dar și cu vână tragică, face să nu mai conteze că textul este ușurel-ușurel. Mai ales că, spre final, ne atrage, discret, dar cu mult dramatism, atenția că nu avem voie să ne uităm marii artiști, unii trecuți la cele veșnice, alții retrași din activitate și ignorați de colegi și de societate, și doar câțiva rămași să ne mai bucure cu prezența scenică.

Am lăsat intenționat la urmă spectacolul Teatrului Particular Brașov, ”Stewardesa pandemică”, un spectacol de Ivona Boitan, cu Dorina Roman, pentru că aparține gazdelor și pentru că a încheiat festivalul.

Un text dulce-amar, care ne amintește de o perioadă cumplită pe care a traversat-o întreaga planetă, pandemia. Este lăudabil cum autoarea și regizoarea Ivona Boitan reușește, cu abilitate, să treacă de la starea de râs la cea de lacrimă și iar la starea de râs. Întreaga reprezentație este, de fapt, o pendulare, pe alocuri cinică, pe alocuri amară, pe alocuri doar comică, între trecut și prezent, printre regulamentele impuse în pandemie și consecințele lor inevitabile, cel mai adesea dezastruoase. Am descoperit o actriță frumoasă, care știe să gliseze cu ușurință între momentele ilare și cele serioase, între comic și dramatic, forța sa fiind evident pe latura dramatică. M-am minunat, văzând-o, singură pe scenă, acoperind cu brio spațiul acela imens și neprimitor, de ce nu are loc în trupa Teatrului ”Sică Alexandrescu”!!! Și urmărind-o, am încercat să-mi închipui cât de greu trebuie să-i fie să ducă, împreună cu un soț iubitor și doi-trei oameni devotați, povara unui teatru independent și a unui festival anual pe deasupra. Nu am putut să nu mă întreb de ce nu-i găzduiește Teatrul ”Sică Alexandrescu”  spectacolele, doar să i le găzduiască, așa cum fac multe teatre de stat din București și din țară. Cunoaște cineva, în amănunt, clădirea teatrului din Brașov? Știe câte cafenele, restaurante, expoziții de modă și chiar târguri de Sărbători găzduia pe vremuri? Sigur ar putea primi în gazdă și spectacole de teatru, de mici dimensiuni, cu decoruri sumare, realizate cu greu, dar cu multă dăruire.

În fine, nu se poate să nu amintesc și de cele două lansări de carte, avându-i drept protagoniști pe dramaturgul Mircea M. Ionescu și pe poetul (când nu e profesor universitar) Tiberiu Foriș, care au completat evenimentele din festival.

Am plecat de la Brașov bucuroasă că am cunoscut oameni, că am aflat povești pe care nu le știam și cu gândul că teatrul poate fi făcut, cu dăruire, în oricare loc.

Se cuvine să adaug faptul că proiectul a fost cofinanțat de Primăria Municipiului Braşov și de Consiliul Local, în cadrul Ghidului de finanțare pentru proiecte culturale.

Foto: Dan Străuți