Festivalul Internațional de Teatru Interferențe
Ediția a IX-a
3 – 17 noiembrie 2024
Organizator: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
M-am gândit mult dacă să pun, în titlu, cuvântul ”redută” sau ”oază” și am optat pentru primul, fiindcă asta cred că face Gábor Tompa și echipa sa: se luptă să păstreze neatins de ”trendurile” contemporane un mic fort al teatrului adevărat, al teatrului care înseamnă poveste, trăire, emoție, magie.
De la începuturi, Festivalul Internațional de Teatru Interferențe a fost nu doar un tărâm al teatrului de bună calitate, ci și un loc al reuniunilor profesionale benefice, un spațiu destinat discuțiilor dialectice. Iar această atmosferă este creată nu doar de ”scenografia” inedită a foaierului de la etaj al sălii mari, zonă ideală de întâlnire a oamenilor de teatru, ci și de politețea gazdelor, de amabilitatea tuturor angajaților.
Dintotdeauna, programul festivalului cuprinde multe activități, însă astfel așezate de-a lungul zilei încât să poți participa la toate, fără spaima că vei întârzia sau că nu vei găsi locul de desfășurare.
Spectacolele au supratitrare și toate evenimentele conexe au traducere la cască. În limba română, maghiară, engleză, uneori și în alte limbi – după țările din care provin invitații. (Și niciodată nu ți se cere un act de identitate pentru primirea unei căști!) Nu e deloc ușor să fii translator, pentru că discuțiile sunt colocviale, se vorbește mult și repede, dar translatorii sunt mereu atenți să nu scape nicio nuanță. E o minune să-i urmărești cum își transferă microfoanele, cum se înlocuiesc unii pe alții.
La ultima ediție, hotelul se afla ceva mai departe de centru, așa că transportul s-a făcut cu automobile conduse de către studenți-voluntari. Planificarea curselor și comunicarea cu invitații au fost făcute de către un cunoscut actor al trupei, Áron Dimény, care avea și misiunea de a ne fi gazdă apropiată. Și ne-a fost; nu știu cum a izbutit să fie mereu lângă noi când aveam nevoie de vreo informație. Am fost anunțați telefonic sau prin mesaje de fiecare eveniment în parte și de orele plecării de la hotel, deși fluturașii cu programul festivalului se găseau la discreție în foaierele celor două săli de spectacole. Asta numesc eu organizare impecabilă și grijă față de participanți!
De ce unii (încă mai) pot?!
Nu mă refer la teatrele din țară, nu știu cum/ce se întâmplă acolo decât într-o prea mică măsură și, după cum se știe, nu scriu „din auzite”!
Mă opresc la Capitală! La teatrele bucureștene, care (încă mai) au departamente de specialitate dotate cu secretari literari și secretari PR! Secretarii literari, consultanții artistici, directorii adjuncți sunt, adesea, doctori! Nu, nu doctori de oameni, ci doctori ”de teorie”! Sau teatrologi, sau critici de specialitate, sau filologi – oameni cu multă carte!
Caietele de spectacol au dispărut. Materialele de promovare, în general, nu mai există! Câteodată, mai pot fi accesate cu coduri QR, pe telefon. Mă rog, cei inițiați în astfel de tehnici! Dar, oricum, asta nu se poate face în timpul reprezentației, spre a te dumiri cine joacă rolul acela interesant sau cine e tânăra speranță care interpretează personajul principal!
Nu mai sunt în „trend”, sau nu mai sunt bani, sau nu mai e timp să se redacteze, sau nu li se mai vede utilitatea! Mai există câțiva de „sau”, dar ar fi de prisos să-i pomenesc. Dispar ele, arhivele, de pe site-uri, că doar lumea începe cu „suflul tânăr”, darămite niște programe de spectacol! Dispar ele, ditamai festivalurile, darămite niște caiete de sală!
Și totuși, la INTERFERENȚE, se poate!
Se poate, cu bani puțini, să se aducă spectacole excepționale, să se organizeze conferințe, colocvii, lansări de carte, expoziții!
Se poate să existe o atmosferă de sărbătoare!
Se poate să fii primit(ă) cu deferență și întrebat(ă) dacă mai ai nevoie de ceva!
Și da, se poate să ți se ofere, în bunul stil tradițional, sacoșa de festival, chiar la gară sau la aeroport, când/unde studenți-voluntari perfect instruiți te așteaptă pentru a te conduce la hotel, cu o mașină elegantă, împrumutată special pentru eveniment!
Da, se poate, undeva, în România, să mai existe un festival de teatru elegant, rafinat, care să fie balsam pentru suflet și minte! Care-și păstrează identitatea! Care-și menține personalitatea dobândită în timp!
De ce, aici, se poate?
Pentru că există respect! Pentru teatru, pentru invitați, pentru spectatori!
Pentru că există interes! Pentru memorie, pentru prezent, pentru viitor!
Pentru că există profesionalism!
Mulțumesc, Teatrule (nu, nu clădirii, ci tuturor oamenilor care-l slujesc, care ne zâmbesc, care ne vorbesc, deopotrivă artiști, secretari literari, specialiști în marketing, contabili, tehnicieni, plasatoare, îngrijitoare, portari…)!
Mulțumesc, Domnule Manager Gábor Tompa, pentru felul în care arătați lumii că se poate păstra TEATRUL așa cum a fost consacrat, cu deplin respect pentru forma lui, dar mai ales pentru fond!
La 35 de ani de la schimbarea regimului, aici, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, timpul nu a putut uza decât pereții imobilului, cercevelele ferestrelor și plușul fotoliilor din sală. Angajații au avut grijă să rămână consecvenți statutului de ”oameni de teatru”! Adevărați oameni de teatru!
Asta-mi dă speranță că ne vom întoarce de la forma fără fond la adevărata misiune a artei scenice! Să avem „puțintică răbdare”! Deocamdată, INTERFERENȚE-le Teatrului Maghiar de Stat din Cluj rămân, pentru mine, una dintre ultimele redute ale eleganței și rafinamentului teatral din România. Ar putea fi și Festivalul Național de Teatru, dacă nu ar fi atât de aglomerat, cu secțiuni atât de pestrițe. O urmă dintr-o astfel de redută mai este și Festivalul ”Shakespeare” de la Craiova. Mai ales partea de care încă se mai ocupă Domnul Emil Boroghină!
La o lansare de carte
Abia ajunsă la Cluj-Napoca, după întâmpinarea deosebit de politicoasă cu care suntem obișnuiți, am mers la o lansare de carte, cel mai recent volum de poezii, ”Hamlethomloka” (”Fruntea lui Hamlet”), semnat de Gábor Tompa. În foaierul Teatrului Maghiar de Stat (cu multele canapele de diverse culori, fotolii, scaune și mese de diferite sorginți), într-o atmosferă de club de lectură, povești, discuții, dezbateri, în care ceștile cu ceai sau cafea și farfurioarele cu fursecuri nu lipsesc niciodată, s-a discutat despre ipostaza de poet a marelui regizor, despre ceea ce cuprind versurile. Însă emoționant a fost chiar discursul autorului, care s-a lepădat de conveniențe, mărturisindu-se pe sine. Am aflat despre credința sa, despre temerile teribil de omenești, despre singurătate, despre acceptare – toate la confluența cu arta teatrului, cu celebre personaje din spectacolele pe care poate le-a realizat sau care așteaptă să-și găsească locul pe scenă. Am rămas cu câteva întrebări fără răspuns: Oare cât din viața unui creator autentic este ficțiune și cât realitate? Oare un mare artist este mereu prins între două lumi, cea a cotidianului și cea a visului? În orice caz, mi s-a părut că, și în ipostaza de poet, Gábor Tompa este tot un regizor extrem de sensibil. ”Mi s-a părut”, pentru că doar s-a vorbit despre versurile sale, cartea fiind scrisă în limba maghiară. Am plecat de la această primă întâlnire cu sentimentul tot mai clar că adevărații artiști au o aură pe care noi, spectatorii, cititorii doar uneori o putem vedea/atinge. Iar această întâlnire a însemnat un asemenea moment de vrajă!
Un spectacol care m-a rupt în fâșii
Nu este simplu să fii spectator al unor producții jucate într-o limbă pe care n-o cunoști. Chiar dacă traducerea este făcută impecabil și ai locurile cele mai bune pentru a putea urmări și reprezentația, și supratitrarea.
Pentru că văd mult teatru maghiar, am ajuns la o formă acceptabilă de a mă putea bucura de fiecare creație, însă, e drept, uneori mi se întâmplă să rămân cu gâtul sucit. Nu-mi pasă când efortul merită astfel de neajuns!
”Voiam să mă revolt cu voi” de Bódi Attila, adaptarea scenică: Olga Barabas, este un spectacol hibrid, aproape muzical, vag pigmentat cu umor, în esență, profund tragic.O reuniune de clasă prilejuiește, după 30 de ani de la absolvire, reconstituirea ultimei perioade a regimului ceaușist.
Trei elevi din clasa a XII-a se revoltă, pornind de la o sintagmă des folosită, la vremea aceea, de părinți: ”Nu sunt bani de înghețată!” Gestul poate părea copilăresc: Péter (rebelul), Zoli (conformistul) și Áron (ranchiunosul) se hotărăsc să scrie, cu vopsea roșie, pe marginea unui pod, ”Nu sunt bani de înghețată!” Zoli îi avertizează spunându-le: ”Ăștia ne omoară pe toți!”; el știa de ce sunt în stare autoritățile vremii, fusese deja racolat drept ”turnător”, însă nimeni nu-l ascultă. Revolta lor copilărească capătă dimensiuni catastrofale și aflăm asta, punând cap la cap, fâșii din povestea trecută, pe care le aflăm de la cei doi ”supraviețuitori” ai regimului, Zoli și Áron. Cei doi au încercat să-și depășească trecutul, să-și facă o nouă viață cât mai departe de cele trăite în adolescență. Însă, ambii sunt apăsați de ceea ce au lăsat în urmă. Până la întâlnirea propriu-zisă, aflăm frânturi de amintiri, privite din unghiuri diferite, cu oarecare detașare. Povești din comunism, depănate, pe alocuri, cu simțul umorului, întrerupte, adesea, de pasaje muzicale, interpretate live. De altfel, un chitarist (umbra lui Péter) acompaniază întreaga reprezentație, potențând dimensiunea aducerilor aminte. Există și didascalii în acest sens: ”Muzică dramatică”, ”Muzică rapidă”, ”Muzică suspans” etc. De ce spun umbra lui Peter? Pentru că, în urma revoltei puerile a celor trei adolescenți, Peter este împușcat. Dar povestea se deapănă ca și cum acesta ar fi prezent; ni se spune și punctul lui de vedere. Aflăm, după temperamentul, caracterul fiecăruia, după felul în care s-au raportat la evenimente, ce s-a întâmplat în acea noapte. Aflăm că Peter și Áron s-au hotărât să fugă peste graniță, că Zoli a fost prins și bătut la securitate până când a promis că va fi un ”turnător ascultător”; aflăm că Áron a reușit să fugă și să-și refacă viața departe de țară, aflăm că Peter a dispărut din aria vizuală a lui Áron. Dacă nu ar exista întâlnirea propriu-zisă, am rămâne cu atât. Cu două vieți înnădite după o ispravă adolescentină. Abia la întâlnire, ni se dezvăluie urmările tragice din perspectiva victimelor colaterale, relatate tot de către cele două personaje Áron și Zoli. Brighi, cea îndrăgostită de Áron, a fost dusă la Securitate, a fost bătută și aruncată într-o celulă cu o mogâldeață tăcută. Dimineața, când l-au luat milițienii, l-a recunoscut pe Peter, împușcat, plin de sânge, umflat din cauza bătăilor. A fost ultima întâlnire. Apoi, Brighi a fost violată de un ofițer care i-a promis eliberarea. S-a ținut de cuvânt. Fata a rămas însărcinată, a vrut să facă avort, nu a reușit și a născut copilul, care, până la urmă, a devenit salvarea ei. Aflăm că îl cheamă Áron. Ca o prelungire a iubirii pentru Áron cel plecat departe. Cei trei supraviețuitori se întâlnesc la mormântul lui Peter pentru a-și împlini opera. Scriu pe piatra funerară: ”Nu sunt bani de înghețată!” Se eliberează de trecut? Nu știm… Măcar au încercat!
E o poveste care poate însemna mult pentru cei trecuți de 50 de ani, însă, țesătura artistică impecabilă (la nivelul textului, regiei, interpretării) o transformă într-un spectacol modern, profund emoționant pentru toată lumea. Și pentru tineri! Face parte din acele trame care nu trebuie uitate, care trebuie mereu pomenite, mereu scoase la iveală pentru fiecare generație în parte. Dincolo de profunzimea întâmplărilor extrem de veridice pentru acea perioadă, este vorba despre fapte și repercusiuni, despre fapte și victime, despre revoltă și opresiune, despre inconștiența unor gesturi aparent nevinovate, dar care pot pulveriza vieți.
Spectacolul este făcut cu mijloace tehnice sofisticate, pe trei ecrane apar chipurile mărite ale celor doi povestitori, filmate în timp real de către un fel de umbră a lui Brighi. Din timp în timp, pe aceste ecrane, apare drumul de întoarcere al celor doi în trecut, apar alte semne legate de fapte, de amintiri. Este o permanentă pendulare trecut-prezent, în care muzica rock devine personaj, deși epoca din care face parte povestea nu o mai cuprinde, dar nici nu trebuie, fiindcă, în felul acesta, povestea devine atemporală. Este un spectacol static, în care personajele nu se mișcă aproape deloc, doar cameramana (umbra lui Brighi) se învârtește în jurul spațiului de joc surprinzând toate ipostazele povestitorilor. Performanța actoricească devine cu atât mai puternică, artiștii neavând la îndemână obiecte de recuzită, decoruri, ci doar propria ființă, propriul chip și propria voce. De cele mai multe ori se povestește alb, cu mici gâtuiri de emoție și numai către final tonalitățile cresc, se amplifică asemenea muzicii. E atâta transpunere în acești doi actori încât cu greu te poți sustrage fiorului, până la lacrimă. Pe mine m-a sfâșiat în bucăți.
”Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer” sau povestea din spatele poveștii
Într-una din seri am trăit un moment fascinant în sala Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Eram la spectacolul ”Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer” de Vecsei H. Miklos în regia lui Attila Vidnyánszky Jr. (Vígszínház, Ungaria).
Pentru prima dată de când vin aici, chiar la începutul spectacolului, a existat o disfuncție tehnică privind supratitrarea. A durat cam un sfert de oră. Destul cât să pierd tocmai introducerea în tramă, dar am putut admira, în voie, frumusețea tinerilor actori (studenți-absolvenți), am putut să mă încarc cu energia lor teribilă, am putut să-mi dau seama de disciplina, de pregătirea lor fizică nemaipomenită… Multe elemente pe care, dacă m-aș fi concentrat și pe supratitrare, poate că le-aș fi pierdut: coregrafie, decuparea artiștilor îmbrăcați în negru, și puținele elemente de recuzită (o sobă țărăneasca, un scaun, încă un scaun) pe decorul alb, cu foarte multe uși așezate pe o parte, descrescând în dimensiune spre fundal. Regia, discretă, care punea în valoare temperamentul și puterea ludică a junilor interpreți! Odată cu apariția traducerii, m-am adâncit în poveste: viața lui Arani Istfan, cu prezența unor personalități din epocă, punându-se deosebit accent pe admirația și prietenia acestuia pentru/cu Petofi Sandor.
Însă, minunăția acestei seri abia acum începe: un spectator mai în vârstă, posibil profesor (iar dacă nu este profesor, sigur ar fi trebuit să fie), a explicat unei tinere de alături, care, cel mai probabil, nu știa maghiara, subtilitățile textului, ale spectacolului. I-a relatat că este vorba despre viața unui poet sărac, sub nivelul lui Eminescu, dar care, ca și acesta, a plecat de jos, a studiat și a devenit un simbol național. A descris contextul și epoca. I-a spus că sunt multe replici care au strictă legătură cu scriitorii și personalitățile culturale maghiare și că e greu să înțelegem, dacă nu cunoaștem limba și cultura acestui popor, toate detaliile, care absorbeau atenția publicului. Într-adevăr, publicul era peste măsură de entuziasmat! După partea a doua, i-a spus tinerei că a semănat cumva cu imaginea revoluției de la 1848. Că se apropie de ceea ce s-a petrecut, cândva, și în România! Aceleași energii, aceeași înflăcărare, aceeași revoltă, aceeași nevoie de luptă, aceeași sete de libertate!
M-am întors și i-am mulțumit pentru această poveste a poveștii. A fost o seară cu adevărat culturală!
Pentru studenți, a fost ultima reprezentație împreună. Iar, în acest demers, i-a însoțit și profesorul lor. M-a impresionant (și) discuția de după reprezentație. Exaltarea cu care vorbeau despre mentorul lor, profesorul lor, despre ei în acea ultimă producție studențească. Erau ultimele clipe petrecute laolaltă. În ziua următoare, fiecare avea să-și caute calea în viață, în teatre!
Gábor Tompa – un regizor universal neatins de modele vremii
Nu e nevoie să fac un portret al acestui regizor, pentru că e (re)cunoscut atât în lumea teatrului românesc, cât și în plan internațional. Este unul dintre numele importante ale culturii române, iar opera sa nu se reduce numai la realizarea unor spectacole de înaltă ținută estetică, este directorul Teatrului Maghiar din Cluj, din 1990, una dintre cele mai interesante și de succes instituții de spectacole din țara noastră, montează spectacole în lumea largă (SUA, Ungaria, Canada, Marea Britanie, Franța, Spania, Portugalia, Austria, Cehia, Serbia, Bulgaria, Coreea de Sud…), nu doar în România, este un remarcabil profesor de teatru (2006 – prezent – Universitatea din California, San Diego, USA, a avut clase de actori la Institutul de Teatru din Barcelona şi Terrassa (Spania), și la Şcoala de Teatru din Freiburg (Germania), a predat la Academia de Teatru din Barcelona și la Academia de Teatru din Târgu Mureş, a fost fondatorul Secţiei de Artă Teatrală din Cluj-Napoca, în cadrul Universitătii ”Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere (în 1991), are o seamă de cărți (mai ales de poezii) și s-au scris volume despre opera sa. Este Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din partea statului francez (Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres) și a obținut nenumărate premii în România și în străinătate. Este pentru a doua oară ales președinte al Uniunii Teatrelor din Europa (UTE).
Despre OMUL Gábor Tompa se pot scrie, de asemenea, volume. Merită să-l cunoști ca să-i poți înțelege spectacolele pe deplin. Pentru că OMUL acesta, mereu serios și mereu hâtru sub pojghița de solemnitate afișată, face teatru, deopotrivă, cu mintea și cu sufletul! Spectacolele sale ascund, sub aparenta crustă de gheață, mult dramatism, multă viață, multă generozitate, multă dragoste. Îți trebuie ani ca să afli că OMUL acesta, cu o cultură impresionantă și cu o modestie înduioșătoare, se contopește cu producțiile sale; este și creează o mulțime de stări, este și creează o mulțime de fațete pentru fiecare rol, împrumutând câte puțin din propria ființă atât personajelor, cât și artiștilor cu care colaborează. Așa că trebuie să treacă oarecare timp până să înțelegi pe deplin și să iubești, în consecință, creațiile sale!
Gábor Tompa nu alege piese ușoare, iar atunci când regizează comedii, pentru că se mai întâmplă din când în când, până și acestea ating un nivel superior de receptare și înțelegere. Este atras de teatrul absurdului și e îndrăgostit de dramaturgia lui Eugène Ionesco, dar, curios, tocmai montările pe asemenea texte sunt cele mai realiste, cele mai emoționante. Toate creațiile sale au ceva din luciul gheții sub care se găsește o adevărată lume acvatică, uneori intens colorată, alteori cenușie, alteori sepia, alteori în alb și negru, dar mereu populată cu figuri bizare, sau pline de farmec, sau pline de energie și de plăcere ludică…
Am văzut două spectacole semnate de Gábor Tompa în cadrul Interferențelor de la finele anului 2024, ”Pietonul aerului” de Eugène Ionesco, la Teatrul Național din Cluj și ”Cum vă place” de William Shakespeare, producție a Centrului de Producție Teatrală Muzicală, Teatrul Dramatic „Stoian Bacivarov”, Varna (Bulgaria). Pentru mine au însemnat apogeul festivalului! Ambele au semnificat un fel de oglindă a societății decăzute de azi, o oglindă care poate transforma, cu mijloace specifice, în artă, toată zbaterea oamenilor într-o societate pe cale de dezagregare. Gábor Tompa este un fin cunoscător al naturii umane și chiar și în cele mai caustice spectacole reușește să păstreze vraja, să nu gliseze în mizeria cotidiană, ci doar să ne-o sugereze. E ca o clemență pe care creatorul atins de aripa harului își îngăduie să o acorde personajelor cărora le dă viață prin intermediul actorilor. Sub pecetea esteticului, uneori, putem desluși frânturi/stări din viața sa personală.
(Voi scrie, acum, doar despre unul din spectacolele văzute în cadrul ultimei ediții a Interferențelor; mi-aș dori să vorbesc, cu altă ocazie, despre fascinantul univers ionescian în două din producțiile sale: ”Noul locatar” și ”Pietonul aerului”, montate la interval de 10 ani.)
În ”Cum vă place” începutul e oarecum bizar; pe o scenă goală, neagră, cu două trape deschise în față, ca niște guri de morminte, cu un zid cenușiu în spate, asemeni unei cortine de fier, apar actori îmbrăcați în costume office, cu alură de funcționari europeni. Unii! Alții poartă costume negre și ochelari negri. Sunt gărzile de corp ale celor dintâi. Rigizi, cu mișcări aproape mecanice – toți! Par să fi ieșit de la o ședință importantă și că se îndreaptă, grăbit, spre alte activități de mare importanță. ”Vânzoleala” personajelor prin scenă (cu intrări/ieșiri grăbite din/în trape) este gândită matematic. E vorba de o coregrafie sofisticată. Este forfota dintr-un loc în care, aparent, se muncește intens! Ne aflăm în ducatul (statul) condus dictatorial de către Frederick, după ce i-a luat tronul și l-a alungat pe fratele său. Decorul de la începutul reprezentației este auster, fără elemente de recuzită. Trapele sunt folosite la maximum și nu dezmint sentimentul meu de confuzie; se intră și se iese ca într-un/dintr-un imobil subteran, se iese numai cu capul, se iese pe jumătate, se iese de tot, se amenință pe marginea acestor deschideri cu moartea. Trapele sunt esențiale în economia întregului spectacol, sugerând o lume subterană, misterioasă, clocotitoare, o lume unde se fac comploturi, o lume unde se moare la comandă. Nu apucăm să ne obișnuim cu acel du-te-vino din scenă și de sub scenă, că, brusc, apar două fete simpatice, dezinvolte, care rup/ alungă fojgăiala din jur cu gânguritul lor insolent, lipsit de griji. Sunt pregătite pentru ora de gimnastică. Rămân doar ele în scenă. Sunt Rosalinda (Gabriela Boeva), fiica Ducelui surghiunit și Celia (Hristina Dzhurova), fiica Ducelui uzurpator, verișoare și prietene, care nu par deloc atinse de viața apăsătoare din jur. Sunt o pată de culoare, în costumele lor de un verde fosforescent, cu râsul lor fericit, cu ciripitul lor nepăsător. Pentru scurtă vreme, fiindcă sunt, curând, admonestate de către Touchstone (Tocilă), interpretat de către Stoyan Radev (un personaj cam ridicol, într-un costum de papagal, aducând cumva a hipiot cu ochelarii mari cu rame roz, cu costumul galben-portocaliu, cu cămașa colorată și cu pantaloni trei sferturi), să meargă acasă, fiindcă sunt chemate de către tatăl Celiei. La Curte se termină cu libertatea și cu distracția, pentru că una dintre cele două tinere va fi alungată, pentru simplul fapt că este fiica Ducelui senior, deja exilat. Este acuzată de complot!
Și abia acum începe povestea propriu-zisă, care se dezvoltă pe două planuri, în două spații distincte. E vorba despre uzurpare, despre trădarea de frate, despre ură, despre decădere, despre corupție – în planul vieții de la Curtea Ducală, dar și despre prietenie, despre loialitate, despre o călătorie inițiatică, despre iubire și, cel mai important, despre nevoia de libertate – în zona Pădurii Ardeni.
Cele două prietene se hotărăsc să plece împreună și îl conving și pe măscăriciul Touchstone să le însoțească. Totul pare o aventură tinerească, o călătorie spre maturitate; fetele se bucură de ceea ce întâlnesc în cale, nu se tem de tenebrele codrului, numai Touchstone obosește, se poticnește, motiv care stârnește și râsul tinerelor, și pe cel al spectatorilor.
Și se ajunge în Pădurea Ardeni, în această producție, deplin simbol al libertății, tărâmul fără limite. Într-un decor, care nu seamănă deloc cu rigiditatea de la Curte, se întâlnesc fugarii cu oamenii locului, posibil niște hipioți care au fugit de aleanul civilizației, găsindu-și salvarea undeva la capătul lumii. Totul, totul e colorat, e viu, un melanj de lucruri demodate, uzate, unele expuse impudic, precum izmenele și alte rufe puse la uscat pe o frânghie întinsă simbolic pe diagonala scenei, altele ca și cum ar fi fost aruncate/uitate dintr-o epocă apusă: scaune jerpelite, instrumente muzicale. Am recunoscut, cu nostalgie, lumea la care râvneam în anii tinereții mele, o lume slobodă, fără opreliști, fără prea multe obligații sociale, fără prea multe constrângeri. Dar tot în această pădure se află ruinele unui teatru. De ce ruine, de ce teatru printre copaci? Pentru că în teatru e totul posibil?! Pentru că atât Codrul Ardenilor, cât și teatrul pot deveni simboluri ale libertății absolute?! E plină de tâlc trimiterea către o independență prin natură și prin teatru. Totuși, de ce un teatru în ruine, cotropit de vegetație? Poate pentru că a fost invadat de noile ideologii, poate că se face aluzie la îngroparea culturii, care nu mai are căutare în sânul noii ”civilizații”! Poate că era un strigăt de disperare! Poate că era o atenționare pentru a păzi puținul care a mai rămas de păzit. Teatrul, care a rezistat atâtea secole e pe cale să moară; ar fi prea mult și prea trist! Și tot aici îl întâlnim pe Jaques, interpretat cu finețe de maestru de către Konstantin Sokolov. Un Jaques Melancolicul îmbrăcat în negru, culoarea, în general, destinată lui Hamlet, un Jaques Melancolicul care folosește teatrul din teatru ca pe o redută, ca pe ultima redută, pentru a-și rosti monologul, mutat spre final, astfel încât să ne bântuie mult după căderea cortinei. Și despre ce e monologul? Despre ”lumea-ntreagă e o scenă…”, despre naștere, devenire și moarte. Despre cele șapte vârste/roluri pe care le putem avea în viață. Despre cercul vieții! Acest monolog se poate rosti în felurite moduri, dar cel din montarea de la Varna cuprinde întreaga povară a omului de azi, care-și dă seama că nu poate schimba nimic și că până și libertatea din pădure este efemeră, este un vis, este o poveste într-un teatru pe cale să dispară, fiindcă toți și toate avem un sfârșit, nu-i așa? Decorul chiar poartă semnele trecerii, câteva fotolii aruncate într-un colț, mai servesc, uneori, drept loc de odihnă sau ascunziș. Un jilț desfundat se află mai în față, mai la vedere. Un craniu (altă trimitere la Hamlet) e abandonat, neglijent, într-un cuier-pom. Poate că ultimul spectacol jucat în vechiul teatru, încă teafăr, a fost ”Hamlet”, cine știe?! Poate, costumul de acum al lui Jaques Melancolicul a fost cândva purtat de interpretul lui Hamlet!
Tot ca o curiozitate, singurul bătrân din pădure este Ducele care și-a pierdut tronul. Joacă bătrânețea, când cu resemnare, când cu vioiciune plină de speranță. Același actor (Valentin Mitev) interpretează atât rolul Ducelui uzurpator, cât și pe cel al fratelui alungat de la Curte. Și o face bine! Cu implicare, profesionist, atent la diferențele dintre personaje!
Până la final, avem parte și de povești cu iubiri ”fluide”, că doar suntem în epoca genurilor și a sentimentelor ambigui. Ironia față de moda vremurilor noastre e dulce, aproape duioasă, și se manifestă față de tinerii care schimbă rapid ”genurile” cu mici semne convenționale (părul ascuns sub o șapcă o transformă într-o clipă pe Rosalind în Ganymede, iar metamorfozarea Celiei în Aliena are nevoie de și mai puțin, de un machiaj sumar, niște căneală pe față, că doar ne aflăm la… teatru, unde totul e posibil). Erotismul mustește fără a (se) mai ține cont de sexe în Pădurea Ardeni, iar muzica lui Tibor Cári învăluie totul într-o mantie de emoție. Cântecele sunt interpretate de liota pestriță din preajma Ducelui senior, o comunitate de țicniți care refuză regulile, trăind la întâmplare, fără uzanțe. Sunt liberi și cântă frumos! Parcă întreaga lor viață s-ar rezuma la poezie, muzică și dans! Spectacol este realizat la limita dintre serios și ușuratic, cu semne de tristețe, neputință, nostalgie, cu accente comice, ca să nu ne afundăm prea mult în dramă, dar și cu inserturi vag anarhice. În pădure, la adăpostul copacilor, se poate orice, nu-i așa?! Dar mai ales se poate gândi liber, se poate visa frumos!
Adresându-se chiar tuturor tipurilor de public, spectacolul reușește să tragă un semnal de alarmă atât celor care se sustrag realității imediate, fugind de responsabilități și creându-și propria lume departe de civilizație, cât și celor care trăiesc sub vremuri, închistați, avizi de putere. Drumul pe care ar trebui să-l urmăm este, evident, echilibrul. Echilibrul între pacea sufletească, pe care o poți găsi într-un spațiu magic, și întoarcerea în concret, cu forțe noi, cu mintea primenită de nevoile obscure.
Reușita unui spectacol depinde nu doar de text, regizor, actori; e importantă întreaga echipă, care să funcționeze ca un tot. Creatorii care-l însoțesc pe Gábor Tompa în acest demers sunt de primă linie. Scenografia Mariei Miu se potrivește perfect viziunii regizorale. Costumele, departe de a fi clasice, impresionează fie prin sobrietate și linii drepte (în prima parte, cea care ne prezintă ducatul condus dictatorial), fie printr-o multitudine de culori (în idilicul, nostalgicul loc din Pădurea Ardeni). Decorurile sunt fie minimale, culorile predominante fiind negrul și cenușiul (curtea ducală), fie cu elemente disparate, aparent făcute la întâmplare, o pantă, peretele unui teatru în derivă, cu un balcon părăsit, ce ne amintește de ”Romeo și Julieta”, și care pare a fi, acum, mai ales al ui Jeques Melancolicul – de-acolo își începe vestitul discurs despre treptele vârstelor, dar și al Celiei, când e o Aliena prea îndrăgostită. Un fotoliu desfundat, cu tapiserie de un roșu cardinal, ce lesne ne poate aminti de tronul tuturor regilor shakespearieni, un cuier pom, cu un craniu în el, ruinele unui teatru… totul ne sugerează paragina, declinul unei lumi, pe care, însă, o pot reanima niște oameni plini de viață, liberi, fără griji. E atât de subțire firul dintre bucurie și tristețe, dintre setea de putere și plăcerea unei vieți ludice.
Muzica lui Cári Tibor, acest vrăjitor al muzicii de teatru, însoțește întreaga reprezentație cu sunete melodioase, de o stranie nostalgie. Ca și cum lumea aceasta când supusă orgoliilor nemăsurate, atitudinii discreționare a unui conducător corupt, când plină de sevă, nepăsătoare, fără convenții, ne atenționează, clipă de clipă, că totul, chiar totul, e supus trecerii fără întoarcere, descompunerii, destrămării, cel mai edificator fiind chiar exemplul teatrului în ruină.
Coregrafia lui Florin Fieroiu nu iese în evidență, dar e mereu prezentă de la scenele de grup până la cele individuale, prin mici semne care ne arată cât de minuțios e construit fiecare moment și cât de potrivită e fiecare mișcare.
Avem de-a face, permanent, cu două lumi, una rigidă, supusă samavolniciei ceasornicului, a trecerii iremediabile a timpului, animată de activități mai mult mecanice (robotizate?!) și alta senină, lipsită de griji, stăpânită de dorința de întoarcere spre origini, spre natură, spre vis. Se moare în ambele, ne amintește chiar Jaques Melancolicul cu monologul lui despre vârstele omului, dar important este cum/unde alegi să trăiești!
Atingând cele mai fine coarde ale sensibilității, iubirii, prieteniei, dar și latura oneroasă, apăsătoare, vicioasă a vremurilor în care ne aflăm, spectacolul pare o întoarcere către sine a creatorului, care-și (re)vede toate vârstele din sinuosul său destin. Cu toate vicisitudinile inerente, viața nu e lipsită și de momente romantice, comice, pline de speranță! Este un adevărat spectacol-eveniment, care ne va rămâne mută vreme agățat în memoria afectivă.
Voiam să mă revolt cu voi de Bódi Attila
Distribuția:
Zolli: László Csaba
Áron: Sebestyén Aba
Chitarist (Péter): Szász Csaba / Pethő Csaba
Regia: Sebestyén Aba
Adaptarea scenică: Barabás Olga
Scenografia: Sós Beáta
Muzica: Cári Tibor, Szász Csaba
Producător: Studio Yorick Târgu-Mureș
Co-producător: Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”
Data reprezentației: 12 noiembrie 2024
Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer de Vecsei H. Miklós
Cu:
D. Géza Hegedűs
Ádám Lukács
Áron Németh
Áron Zoltán
András Molnár
Barnabás Atlasz
Réka Ágota Gál
Orsolya Bukovszky
Noémi Juniki
Emília Zita Pigler
Kristóf Bíró
Ákos Kukovecz
Zsigmond Nyomárkay
Vilmos Subicz
Regia: Attila Vidnyánszky Jr.
Costumele: Kinga Vecsei
Muzica: Adrián Kovács
Asistent de regie: Kata Szládek
Coregrafia: István Berecz
Producător: Vígszínház, Ungaria
Data reprezentației: 14 noiembrie 2024
Cum vă place de William Shakespeare
Traducerea în limba bulgară: Valeri Petrov
Distribuția:
Ducele Senior/ Ducele Frederick : Valentin Mitev
Amiens: Stanislav Kondov
Jaques: Konstantin Sokolov
Le Beau: Plamen Dimitrov
Charles: Gergana Arnaudova
Oliver: Henri Eskelinen
Orlando: Nedyalko Stefanov
Adam: Svilen Stoyanov
Touchstone: Stoyan Radev
Sir Oliver Martext: Plamen Dimitrov
Corin: Nikolay Bozhkov
Silvius: Nikolay Kenarov
William: Simeon Dimov
Hymen: Gergana Arnaudova
Rosalind: Gabriela Boeva
Celia: Hristina Dzhurova
Phoebe: Petya Angelova
Audrey: Siyana Nacheva
Tineri din Pădurea Ardeni și apropiați ai celor doi duci: Vesela Manolova, Martin Prodanov, Radostina Angelova, Stiliyan Marinov, Dimitar Ivanov, Orlin Dimitrov
Regia: Gábor Tompa
Scenografia: Maria Miu
Muzica: Tibor Cári
Coregrafia: Florin Fieroiu
Dramaturgia: Aglika Oltean
Producător: Centrul de Producție Teatrală Muzicală, Teatrul Dramatic „Stoian Bacivarov”, Varna
Data reprezentației: 13 noiembrie 2024
