Cel mai recent volum de poezie semnat de Gábor Tompa, ”Fruntea lui Hamlet” (Seria Traduceri la Cartea Românească, București, 2025), a fost lansat în prezența autorului, la Cluj, la sediul filialei Uniunii Scriitorilor, în februarie 2026. Un volum de poeme care armonizează întrebări esențiale, cu umbre, emoții, flash-uri teatrale din existența autorului… Este o lectură care nu ar trebui ratată, bucurându-se și de o traducere în română cu expresie rafinată, realizată de Varga László
Oare ce este sub fruntea lui Hamlet sau cine este ascuns acolo? Studentul de atunci, de la Wittenberg, poate dintr-un București al finalului de secol 20 sau de oriunde, tânărul însuflețit de idealurile în care crede, dornic să le împlinească și a cărui luciditate îi arată că prea puțini din preajma lui o doresc… Să fie, sub osul frunții, Hamlet fiul, cel care află despre crima săvârșită în familie și care traversează chinurile dorinței de răzbunare, oprit fiind prin credință de a săvârși o altă crimă. Iar tinerețea i se consumă, toate experiențele trăite îl transformă în durere vie, devine prizonierul suferinței fără sens care-l sufocă și îi aduce un sfârșit care pare lipsit de împăcare. Dincolo de moarte, Ofelia, într-o ipostază a maternității în spectacolul ”Hamlet” (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj), îndeamnă în final doi copii pentru a spune povestea, altor timpuri. Horațio nu mai are cum…
Poate cel mai cunoscut personaj al lui Shakespeare, Hamlet a generat atât verbul a hamletiza, cât și calificativul hamletian, la fel ca alți câțiva eroi ai literaturii europene, de-ar fi să amintim Don Quijote, Faust ori Don Juan. Intrată într-o mitologie cultural-europeană, identitatea eroului este una care suportă hibridizări, contaminări. Poetul nu se identifică prin transfer literar cu Hamlet, nu este nici o versiune a eroului. În versurile sale, Tompa se dezvăluie ludic, atras în joc, amuzat sau alteori scrâșnit, cu trasee sinuoase ale trăirilor și ale amintirilor dureroase, ale prietenilor plecați prea devreme, ale unor fragmente de timp denunțate drept grotești, alterate, poate chiar inspirate de unele petrecute pe scenă, atinse de bâlci, dar fără teatru, fără noblețea spectacolului.
Ce cuprinde universul închipuit de autor, în volumul menționat? Lectura atentă dezvăluie. Și despre chipurile lui Hamlet sau posibile măști ale lui, ar fi vorba, avertizează poetul. Nu întâmplător, multe sunt argumentele artistice ale regizorului Tompa Gábor pentru care a înscenat de patru ori, până acum, drama/ tragedia lui Shakespeare. Prima dintre montări a fost oprită de cenzură, evident de cenzura ideologică care a funcționat înainte de schimbarea regimului comunist. La început de mileniu doi, pe scena Naționalului craiovean, cu Adrian Pintea în rolul titular, Hamlet avea chipul artistului intelectual, în viziunea regizorului; eroul e distrus, la fel ca și trupa de actori cu care aduce adevărul în lumină, de o putere brutală, pe care Hamlet o arată în întreaga ei urâțenie malefică.
Spre tărâmul Luminii
Spectacolul ”Hamlet” (premieră decembrie 2021),cea mai recentă punere în scenă a lui Tompa cu textul shakespearian, se joacă și în această stagiune pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj. „Ah, carnea asta, mult, prea mult umflată, de s-ar topi și s-ar preface-n rouă…” sunt primele vorbe pe care le rostește Hamlet, după scena extra-text dintre el și Gertrude, scenă finalizată cu violentul gest al fiului de a-și împroșca mama cu dușul, la sfârșitul jocului de-a mireasa. Cuvintele citate sunt o dovadă în plus a aspirației declarate către Lumină pe suișul treptelor spirituale, pe care eroul nu și-o poate împlini la Curtea de la Elsinore, când totul e putred în Danemarca ajunsă loc al abuzurilor, în lumea confiscată de Claudius. Mi-ar plăcea să pot continua istorisind pe spirala acestei montări a lui Gábor Tompa, cu ”Hamlet”…
Revenind la monologul care deschide spectacolul, el reprezintă alegerea unui început dintr-un punct dramatic înalt, provocator și pentru regizor și pentru actori, ca și pentru spectator. Decupajul dramaturgic susține concepția montării motivată de traseul existențial al lui Hamlet, după asasinatul politic al tatălui, regicid consecință și a relației la limita incestului dintre Gertrude și Claudius (soția și fratele fostului Rege Hamlet; căsătoria lor este considerată drept una inadmisibilă, chiar condamnabilă.) Faptele trecutului, din istoria regalității și a familiei cărora le aparține Hamlet, sunt fapte pe care eroul nu le poate accepta, cum nu poate anula nici consecințele lor. „Doar cuvinte risipite rămân,/ de sub eul încremenit zburând,/ de parcă ar fi păsări flămânde…” (”Subconștientul lui Hamlet”, dedicat lui Kovács András Ferenc, poet maghiar, poem cuprins în recentul volum amintit). Dar rostul acestor cuvinte nu se risipește; ele mușcă, nu dau odihnă sufletului.
Tompa amplifică și adâncește destinul eroului, într-un demers teatral construit cu rigoarea și inventivitatea imagistică recunoscute ale regizorului. Hamlet – interpretat concentrat și atent la nuanțe de către actorul Miklós H. Vecsei – alege calea spre Lumina desăvârșirii, alege spiritualizarea, renunță la gloria intelectuală și la cea mundană. În rasă de călugăr, într-unul dintre momentele spectacolului de o excepțională tensiune, Hamlet își aruncă toate cărțile, semn al eșecului în cunoașterea doar intelectuală, iar în fostul spațiu al bibliotecii, eroul concretizează „capcana de guzgani”, prin care adevărul se dezvăluie. Masca singură, aflată și ea în acest loc al cunoașterii, rămâne câteva clipe în mâinile lui Hamlet, ceea ce generează următoarea scenă de forță a spectacolului, cea a teatrului în teatru. Vecsei H. Miclós găsește cele mai expresive atitudini pentru a da chip terifiantelor rupturi pe care Hamlet le trăiește. Soluția regizorală a lui Tompa este una inovatoare; în rolurile Regelui, Reginei și al lui Luciano vor fi Claudius, Gertrude și tânărul Hamlet – prin teatru, se petrece o confruntare pe viață și pe moarte pentru adevăr, iar el este afirmat și arătat. Dar, eșecul neacceptării lui, a adevărului, ca valoare ordonatoare a lumii, este decontat de Hamlet care înțelege că arta nu mai poate reinstaura ordinea morală și divină nici la curtea Danemarcei, nici în lume.
O altă soluție regizorală a lui Tompa se constituie drept una dintre liniile de forță ale universului acestui spectacol, este cea a apariției și prezenței Duhului bătrânului Rege Hamlet. Imaginea lui, invizibilă pentru cei mai mulți, are realitate spirituală și afectivă (vezi Roger Caillois) și o alta complementară sonor, aceea a vocilor îngerilor (compozitor Vasile Șirli); Hamlet sesizează aceste voci, ele i-l apropie pe Tată, prin Duhul pe care îl aude. Se află aici intersectarea planurilor sacru/ profan, iar în această intersecție, Hamlet descoperă Lumina/ Pata lui Dumnezeu (cum ar spune Mircea Eliade, pentru camuflarea sacrului în plan pământesc). Devine astfel clară dimensiunea soteriologică a spectacolului, în ciuda eșecurilor omenești ale lui Hamlet – cele sociale, intelectuale, afective.
Una dintre cele mai covârșitor-dramatice scene ale montării, relevantă pentru axa verticală a spectacolului, este aceea în care Hamlet reușește să trezească mintea și conștiința lui Gertrude – Győrgyjacab Enikő aflată într-o ipostază interpretativă înaltă, dă substanță momentului, cu autentice tresăriri de orgoliu și dragoste maternă rănită. În prim-planul scenei, ciocnirea dintre Mamă și Fiu, este definiția oximoronului, a „gheții fierbinți”, care le cuprinde trupurile. Cei doi actori își macină reciproc spaimele cu o violență alimentată de nevoia de adevăr și de iubire. În același moment scenic, pe linia cea mai îndepărtată, Ofelia urmează trupul neînsuflețit al Regelui asasinat, într-o mecanică aproape hieratică a deplasări. „… și pe ceafa mea umblă în veci/ căldura mâinii mamei mele.” (”Vis”) poate fi un alt gând de sub fruntea lui Hamlet, poate replică aflată în rezonanță cu idealuri umaniste cunoscute și însușite în mediul academic de la Wittenberg.
Golgotă și liman
Prin personajul Ofelia – descoperită publicului de către Tőtszegi Zsuzsa, actriță sensibilă și capabilă să susțină expresiv universul personajului – așadar, prin Ofelia, deschiderile și accentele de spiritualitate ale spectacolului capătă valențe neașteptate. Chiar dacă fragilă și dependentă de voința lui Polonius, a lui Claudius, chiar și a fratelui Laertes, Ofelia se regăsește, în cealaltă lume, pe calea Luminii, cu misiunea expiatoare de a însoți/ de a dubla realitatea de nezdruncinat a Duhului. ”Hamlet”se impune ca un spectacol polifonic, cu momente de poezie copleșitoare în dezvoltarea sa, în care distribuția este unul dintre punctele de maxim interes, iar actorii dedicați, fiecare, partiturii dramatice încredințate.
”I am the wind” sau ”Eu sunt vântul” (premieră 2025, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj), este alegerea lui Tompa Gábor pentru primul text dramatic al lui Jon Fosse pe care-l montează, dramaturgul fiind unul recunoscut și mult reprezentat pe scenele importante ale lumii, autor de prim rang al literaturii contemporane, distins în 2023 cu Premiul Nobel – dar regizorul este imunizat la modele teatrale. Unul (Gedő Zsolt) și Celălalt (Farkas Loránd) sunt personajele care străbat scena – un salon de spital, dezafectat, cu un pat de fier și câteva resturi ale unei dotări medicale precare, poate și un fel de Golgotă (scenografia: Bocskai Gyopár). Aflat în fotoliu rulant, Unul se îndreaptă către limita lumii sale, aici și acum, în prezentul acțiunii; Celălalt imprimând mișcarea, din spate, este un însoțitor devotat. Replicile sunt puține, repetitive, punctate de tăceri tensionate și sunt rostite aproape egal, aproape alb, cu dramatism reținut, neexpozitiv. Ele vorbesc despre singurătate, incertitudini, spaime care există pe o barcă purtată de valuri către adăpost ori în adâncuri, într-un fiord, la mare. Există și o fereastră înspre mare sau spre liman, lăsând uneori să treacă lumina; cei doi se opresc în dreptul ei, o cercetează, așteaptă, dar răspunsul este unul încă ascuns; astfel, transpare trimiterea spre cuplul dintre orbul Hamm și Clov, din ”Sfâșit de partidă” de Beckett, text montat de Tompa, și este asociată temei salvării transpusă în scenă.
Prezența celor șase Femei – șase actrițe: Kali Andreea, Kató Emőke, Kicsid Gizella, Laczó Júlia, Pethő Anikó, Varga Csilla, care reușesc performanța rară de a fi diferite și complementare în crearea imaginii maternității; prezența lor face din iubirea maternă spațiul-cuib al iertării și mântuirii. Dramaturgia spectacolului nu are replici, vorbe, pentru Femei – ele sunt fie personal de curățenie, fie asistente medicale, fie îngeri care veghează drumul lui Unu și Celălalt; cele șase se exprimă corporal, fluent și cu precizie, sau muzical-coral. Dimensiunea sonoră a spectacolului (muzica: Boros Csaba) dă continuitate imaginilor; psalmodieri sau fraze muzicale liturgice, acestea deschid calea celor doi și o amplifică spiritual.
Lumina rece din scenă nu lasă decât să fie ghicită, la începutul reprezentației, imaginea, de pe un perete ros de vreme, a Fecioarei Maria cu Pruncul Sfânt; referențialitatea directă e contrapunct regizoral pentru dramaturgia textului, cheie în înțelegerea limbajului propus de Tompa pentru acest demers teatral al său. „Cred în Dumnezeu. În ce-aș putea crede?(…)/ trupul e alterabil întru tot, iar/ sufletu-i sacrul necuprins de minte…” (”Vedere de jos”, poem din același volum), mărturisește poetul, același Tompa, cu sobrietate. În fapt, ”Sunt vântul”, este un recviem teatral. „Dedic acest spectacol memoriei soției mele, Tekla Torday”, notează regizorul în caietul de sală.
Artistul Gábor Tompa – regizor, poet și, în egală măsură, om de teatru deplin, de recunoaștere internațională, profesor la Departamentul de Teatru al Universității din San Diego, director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, de peste un sfert de secol (cum trece vremea… putem medita ionescian, dramaturg profund cercetat de Tompa) – a dobândit echilibrul maturității artistice, dar păstrează vii neliniștile începutului fiecărui proiect legat de scenă. Mereu în teatru!
Pentru detalii tehnice suplimentare, poate fi consultat site-ul https://www.huntheater.ro/ro/
https://www.editura-art.ro/info/carte/fruntea-lui-hamlet-tompa-gabor
