Chiar în buza deschiderii Festivalului Național de Teatru, MASZÍN – Asociația Teatrelor Maghiare din România a organizat cea de-a III-a ediție a Festivalului de Teatru BukFeszt.
După cum am putut afla din comunicatul de presă, Asociația MASZÍN a luat ființă în 2017, având drept membri teatrele maghiare din Transilvania, Partium și Banat. Apariția acestui eveniment cultural are drept scop principal invitația la un dialog interetnic, prin intermediul unor spectacole de calitate, prezentate în limba maghiară, cu supratitrare în limba română, prezentate spectatorilor din București.
În cadrul festivalului, care a avut loc în perioada 30 septembrie – 6 octombrie 2024, au putut fi văzute șapte producții, pe scenele teatrelor Odeon și Metropolis, realizate în cinci teatre din Transilvania și Banat. S-a dorit ca spectacolele să fie cât mai diferite stilistic, cuprinzând texte clasice și contemporane, cu teme extrem de diverse.
Ceea ce am putut remarca, citind programul manifestării, este faptul că spectacolele prezentate nu au atras atenția juriilor FNT și/sau UNITER. Ca urmare, aș spune că au fost adunate într-un fel de Salon al Refuzaților sau într-o secțiune OFF FNT. Nimic peiorativ! Dimpotrivă, acum când au dispărut festivalurile teatrelor bucureștene de stat (cel puțin trei: FestCo – Teatrul de Comedie, 16 ediții, Fest(in) pe Bulevard – Teatrul ”Nottara”, șapte ediții, și TEEN-FEST – Teatrul Excelsior, șase ediții), poate c-ar fi bine să existe, de-adevăratelea, o secțiune OFF a Festivalului Național de Teatru, oricât de încărcat cu evenimente ar fi fost acesta la ediția care tocmai s-a încheiat. Sau tocmai de aceea. O astfel de secțiune sau de manifestare nu ar trebui să concureze FNT-ul, ci, mai degrabă, ar putea să-l completeze. Exemplul Festivalului de Teatru BukFeszt este demn de a fi urmat. Bine organizat, cu gazde primitoare și politicoase, cu spectacole de calitate și extrem de diferite tematic, a fost, pentru mine ca un excelent preambul la FNT. Sigurul lucru pe care-l pot reproșa este acela de a fi fost prea puțin mediatizat. E adevărat, sălile au fost mereu pline, însă majoritar cu public maghiar; au fost prezenți foarte puțini oameni de teatru români.
Voi vorbi, în continuare, despre spectacolele pe care le-am văzut:
Chipurile nefericirii (feminine)
Strigăte și șoapte de Ingmar Bergman:
(spectacol fizic de teatru-dans)
Nu am văzut filmul „Strigăte și șoapte”. Nu am văzut vreo variantă a montărilor cu acest text. Nu am citit scenariul. Nu e un titlu de glorie această mărturisire! Însă, uneori îmi place să merg la spectacole despre care nu știu nimic, fără să mă fi pregătit în prealabil. Îmi place să fiu un spectator inocent, venit să ”descopere” arta teatrului, venit să se bucure de o reprezentație și atât!
Ce am înțeles din ceea ce s-a întâmplat pe scenă:
Trei surori (s-a putut desluși din „coperțile” reprezentației: candidul, inocentul joc cu păpuși, strigătele copilărești de pe „bandă”) cresc, apoi conviețuiesc împreună. Fiecare cu viața, simțămintele sale. Una dintre ele este bolnavă (Barkóczi Réka, în Agnes). Un zbucium aproape continuu o macină! Singura alinare pare a fi vioara pe care i-o înmânează, în momentele cele mai grele, servitoarea. Atunci, chinul femeii trece în sunetele muzicii interpretate. Cele două surori (Törteli Nadin – Maria și Kerekes Dalma-Gabriella – Karin), care o veghează, suferă. Fiecare în felul său. Pe cea mai temperamentală o resemnează flirtul (eșuat) cu doctorul. Cealaltă îndură sec, sterp totul. Gesturi puține, dar o extraordinară expresivitate a feței!
Un ansamblu sonor sofisticat și o muzică stranie însoțesc zbuciumul fetelor. Servitoarea (Krupár Luca/Fodor Virág), prezență discretă, vizibil îndurerată de chinurile femeii bolnave, încearcă, din răsputeri, să facă mai ușoară călătoria spre moarte a acesteia. O îngrijește profesional, însă nu-și poate reprima total sentimentele. Expresivitatea actrițelor-dansatoare este fabuloasă. Fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare privire ne taie sufletele în bucăți.
Un singur actor-dansator (Barabás Hunor) interpretează, magistral, trei roluri. Doctorul e tânăr și încearcă din răsputeri să fie cât mai scorțos, mai demn, mai înțepat. Este luat cu asalt de către una dintre surori. Urmează o scenă lascivă, violentă, în care femeia aproape îl violează pe medic. Nu e dragoste, e defulare, e eliberare de atmosfera grea, morbidă din casă. Servitoarea aduce un ceai; te aștepți să-i cadă tava din mână. Nu se întâmplă, a văzut multe în casă. Iese cu demnitate și aruncând priviri dezaprobatoare. Doctorul scapă, fuge. Un moment nițel comic, nițel sarcastic. Femeia se resemnează cu stetoscopul uitat; și-l atârnă de gât ca pe un colier, ca pe un trofeu.
O scenă hilară de-a binelea (nu comică) este cea a apariției iubitului/soțului surorii adulterine. Sosește cu un imens buchet de trandafiri roșii. Îl oferă, tandru, iubitei. Iubita e ternă, pierdută, placidă. Observă stetoscopul de la gâtul femeii. Îl smulge. Dispare după oglinda translucidă de la căpătâiul patului. Rostul oglinzii e important: în ea se oglindește suferința femeii bolnave; acum zărim suferința bărbatului înșelat. Aștepți să se spânzure cu instrumentul medical, dar el se întoarce cu un cuțit înfipt în stomac. Șiroiește sânge sub mâna înțepenită pe mânerul acestuia . Cere atenție, îndurare, ajutor. Femeia îl ignoră. Urmează un dans teribil al morții. Două dansuri. Pentru că se moare și în patul de suferință al surorii bolnave. Femeia sănătoasă e impasibilă. E de piatră. E inertă. Iubitului i se prelinge sângele din burtă, din gură. Murdărește albul decorului, al costumului. Femeia nici măcar nu-l privește. Nu-l compătimește. Posibil să fie cuprinsă de autocompătimire. Puțin. Ironic. Autoironic. Iubitul părăsește scena într-un mod caraghios, pentru a muri cu ”demnitate” afară. Nimeni nu-i simte lipsa.
Urmează dansul morții surorii bolnave. Dramatic, contorsionat. Celelalte femei încearcă să o ajute. Nu-i chip. O mână pare că iese din sexul femeii bolnave. O mână a morții. Există? Pare? O trage spre moarte? Moare.
Urmează scena înmormântării. Grotescă. Cele trei femei îmbrăcate în negru peste decorul alb. Ca niște ciori! Decorul e de un alb strident. Iar costumele și umbrelele sunt de un negru strident. Apare și soțul diform al surorii frigide (același actor ca în primele două personaje masculine). Râde și mănâncă pufuleți. Moartea cumnatei înseamnă, pentru el, eliberare, recuperarea nevestei, huzur. Patul alb devenit catafalc e acoperit cu umbrelele negre, imense. Șoaptele se întețesc peste muzica funerară, gravă. Bărbatul este nerăbdător să (re)intre în posesia soției. Se întâmplă. Îi și face un cadou, un colier pe care i-l pune la gât. Cu aroganța stăpânului, fără tandrețe.
Urmează altă scena violentă; violul propriei soții. O posedă ca pe un obiect. Femeia suferă, se zbate… Bărbatul pleacă prea puțin satisfăcut. Femeia găsește un ciob de sticlă cu care-și sfâșie sexul sau, poate, își produce un avort. Bărbatul se întoarce, dorește să o posede din nou, dar e oripilat, scârbit de imagine. Sânge pe lenjeria intimă albă și negrul rochiei de doliu – o combinație incredibilă, devastatoare.
Urmează o scenă sfâșietoare în care (d)in spatele oglinzii translucide de la căpătâiul patului-catafalc apare imaginea surorii moarte. E un moment de regăsire a celor patru femei. De tandrețe în absolut, cu întoarcere în copilărie. Iubire, inconștiență, speranță… Doar că e visare, nu e realitate. Realitatea a fost: boală, singurătate, suferință, așteptare, moarte… Multe chipuri ale nefericirii… Pornite de la sex. E clar că cele trei femei își urau sexul. Posibil să fi crezut că acesta le împiedica să fie libere, să fie vesele, să fie fericite. De aceea, singurele momente de izbăvire, de libertate au fost în copilărie și în moarte. A fost, pentru mine, un spectacol fascinant! Nu am putut citi traducerea puținului text existent, însă nici nu am simțit nevoia să-l aflu: povestea de pe scenă, mereu însoțită de sunete și șoapte, mi se părea suficient de clară și teribil de emoționantă. Am putut urmări jocul excepțional al actorilor fără a-mi lua ochii de la ei pentru a urmări supratitrarea. Am putut fi cuprinsă de sunete și să admir decorul și costumele de o simplitate și de o expresivitate nemaipomenite, totul reducându-se la alb, negru și roșu de sânge, de iubire, de rană. Am putut vedea un spectacol despre așteptarea de dinaintea morții cuiva, din mai multe perspective, cu reacții atât de diferite care ating, imposibil să nu atingă sufletul.
Opera de trei parale cu unele peripeții din cotidianul imediat
Opera de trei parale de Bertolt Brecht
Traducerea: Vas István
De la Chitila până la Odeon drumul cu mașina a durat două ore și jumătate. Drept care am ajuns în sala de spectacole la 19.15, cu un sfert de oră întârziere. Am mers la balcon. Reprezentația nu începuse de mult. Și, de sus, se vedea mai bine, se putea citi mai bine și traducerea. M-am liniștit. Spectacolul „curgea” promițător. Apoi, m-a prins de-a binelea. M-am întrebat ce voi face, voi scrie chiar dacă nu am văzut începutul sau voi trece peste el?! Ar fi fost nedrept să-l ignor, pentru că traficul, într-o capitală europeană, a devenit, din greoi, infernal. Uitasem să spun că de la Chitila până la proaspătul șantier de unde se face ocolire pe tot felul de străduțe de se încurcă până și WAZE-ul, s-au făcut 17 minute, ”plimbarea” prin București durând cât a mai rămas din două ore și jumătate. Mă gândesc că dl primar general a găsit soluția ideală pentru decongestionarea traficului: dezarmarea cetățeanului de a mai traversa orașul cu mașina – variantele fiind mersul pe jos, trotineta, bicicleta, motocicleta, mijloacele de transport în comun, cele de suprafață, care abia se târăsc și ele, sau metroul, acolo unde există!
Dar să ne-ntoarcem la spectacol…
Nu-mi place, în mod deosebit ”Opera de trei parale”. Mi se pare greoaie, tezistă și am tot timpul sentimentul că depinde în mod vădit de viziunea regizorală, că doar puțini regizori o pot transpune scenic. Nici muzica nu mă impresionează cine știe cât, iar faptul că nu poate fi schimbată în vreun fel, o face și mai greu digerabilă (pentru mine, poate pentru alții e altfel). Totuși, de-a lungul timpului, au fost câteva montări memorabile (realizate nu doar pe scenele bucureștene) ale unor creatori excepționali: Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu (București), Victor Ioan Frunză (Timișoara și Oradea). Chiar în această stagiune se joacă, la Teatrul Național București și la Teatrul Excelsior, două variante realizate de către doi regizori deosebiți stilistic și din generații diferite: Gelu Colceag și Răzvan Mazilu. Și pentru că trăim din plin epoca rescrierilor (autori contemporani rescriu piese devenite clasice), trebuie neapărat menționat faptul că acest text este tot o ”rescriere”, la două secole depărtare, după ”Opera cerșetorilor”, semnată, în 1728, de John Gay. Nu am de gând să fac o expunere a epocii în care s-a manifestat Bertolt Brecht și, mai ales, nu voi dezvolta teoria distanțării, despre care sigur am auzit cu toții, ci voi încerca să vorbesc despre spectacolul Teatrului Maghiar ”Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc exact așa cum l-am perceput eu după peripețiile din trafic.
Dintru început spun că regizorul Szőcs Artur a încercat, până la un punct, să respecte prea multele constrângeri impuse prin drepturile de reprezentare: a înghesuit o mică orchestră pe o pasarelă creată special și folosită, pe alocuri, și pentru intrarea-ieșirea actorilor. A utilizat compoziția lui Kurt Weill, că oricum n-avea încotro, și asta, din păcate, scade, pe alocuri, calitatea reprezentației, actorii nefiind toți pregătiți pentru o asemenea muzică. A rezolvat ”distanțarea” impusă de autor într-un mod cu totul inedit și simpatic, așezând, în partea dreaptă (curtea scenei), două personaje îmbrăcate în halate albe, cu mască albă peste păr, asemeni unor laboranți-chimiști, care citeau didascaliile, ne anunțau ce urmează, când e pauza și chiar cât mai avem până la terminarea reprezentației, ca să nu ne plictisim prea tare și ca să nu uităm cumva că suntem la teatru și că nu trebuie să ne emoționăm. Ad-hoc, cele două personaje devin și un soi de recuziteri. Încântătoare apariții, dar din cu totul alt univers decât cel brechtian! De altfel, creatorul face și alte imixtiuni (maghiarizarea numelor unor personaje, unele glumițe de secol 21, mici momente în care se dansează în stil maghiar) spre disperarea lui Brecht (dacă ar mai fi trăit), dar spre amuzamentul publicului prezent în sală.
Povestea brechtiană este atemporală, fiind vorba despre o societate coruptă până-n măduvă, cu oameni din toate categoriile sociale, toți o pleavă, cu unicul ideal de a se îmbogăți necinstit, fie că sunt cerșetori, polițiști, interlopi, prostituate, burghezi, președinți ai unor societăți, precum ”Prietenul Cerșetorilor”, politicieni. Se vorbește mult și despre alegeri, se face campanie electorală, se dă mită. Lipsa de scrupule a versatilului mafiot Macheath se vede nu doar din afacerile oneroase, ci și din relația duplicitară cu cele două tinere pe care ”le ia de soție”, Polly și Lucy, una fiind fiica celui mai mare dușman (Jonathan Jeremiah Peachum, ”regale cerșetorilor”), cealaltă, a celui mai bun tovarăș (Tiger Brown, șeful poliției). Pentru Macheath, viața este un lung șir de plăceri cumpărate cu banii pe care-i câștigă ilicit. Însă, nu cele două tinere cucerite mai mult pentru ”protecție” prin tații pe care îi au, par a fi ”adevărata sa iubire”, ci tocmai Jenny Speluncă, prostituată cunoscută în tinerețe, aceea cu care a împărțit sărăcia, acea Jenny care îl va vinde (tot pentru bani), acea Jenny, care-și plânge, mai apoi, gestul, acea Jenny, care pare a fi singurul element de emoție pură din tot spectacolul. Pentru că rămâne singura care are și sentimente. Iubire, gelozie, regrete, câte puțin din fiecare…
Ca în orice poveste ruptă din realitate, după o lungă sarabandă de evenimente incluzând minciuni, trădări, nunți, crime, fraude, evaziuni, după alegerile care se fac așa cum trebuie și se câștigă ”în unanimitate”, Macheath este iertat pentru toate faptele rele și inclus în lumea bună. Finalul este apoteotic: Șeful Poliției, președintele Societății ”Prietenul Cerșetorilor” și interlopul, socotit până mai adineauri vrednic de a fi spânzurat pentru acțiuni deosebit de grave, numără tacticos banii, pe care și-i împart frățește.
Este meritorie strădania întregii echipe, disciplina tuturor, astfel încât micile inconveniente pot fi trecute cu vederea. În acest context, categoric se evidențiază coregrafia, întreaga trupă funcționând impecabil. Sigur că o distribuție mare, într-un teatru mic, nu are cum să ajungă la aceeași înălțime a interpretării, mai ales că unele roluri sunt extrem de grele, complexe. Și în acest punct regizorul a recurs la subtilități care să acopere carențele unor actori cu mai puține disponibilități. A pus accent pe jocul de echipă și pe forța, experiența câtorva interpreți. Evident, excelează Hatházi András în Jonathan Jeremiah Peachum, care, de altfel, conduce întregul spectacol ca un adevărat dirijor. Relaxarea, ușurința cu care trece de la o scenă la alta, transformând fațetele personajului odată cu schimbarea costumelor, este de-a dreptul mișcătoare. Șeful cerșetorilor are, în marea parte a timpului, alura unui actor-păpușar sau a unui cabinier de teatru; poartă un halat albastru de lucru peste un costum banal, iar în spate se găsesc niște rasteluri pline cu haine. Uneori, sunt agățați, în cârligele rastelului, chiar supușii-cerșetori, aducând cu marionetele agățate în cabină până la intrarea în scenă. În acest decor își primește ”prietenii”, mai bine spus, supușii. Acasă, e îmbrăcat într-un halat luxos, iar pe stradă ”își permite” o haină de piele. Personajul lui Hatházi András nu este cel al unui interlop oarecare, ci mai degrabă al unui om de afaceri, a cărui sorginte e deconspirată doar de sacoșa roșie din plastic, pe care o poartă cu el. Niciun alt actor nu se apropie de măiestria cu care-și interpretează rolul Hatházi András, uzând de toate capacitățile actoricești: talent, experiență, inteligență, cultură. Bine alese sunt și cele două eroine, Polly (Tóth Jess) și Lucy (Szlivka Mercédesz Dóra), care se luptă ca două feline pentru a avea întâietate în inima lui Macheath (Kozma Attila), alintat Maxi. Au și voce, și prezență scenică. Sunt și foarte inimoase. Ei bine, Kozma Attila contrazice, în mare parte, imaginea clasică a personajului, carismatic, irezistibil, jucând mai degrabă un interlop cu chip banal, șmecher, descurcăreț. În asemenea situație, femeile îi iubesc mai mult banii decât persoana și asta chiar se întrezărește în jocul lui Tóth Jess (Polly), mai ales în prima parte, când este adusă spre a oficia nunta într-un abator dezafectat. E neplăcut surprinsă de loc, de prietenii viitorului soț și chiar de comportamentul destul de brutal al lui Macheath, zis Maxi. Își imaginase cu totul altceva. Scena nunții este comică, pe alocuri cu accente grotești și, în orice caz, nu prea are legătură cu Brecht. De pildă, din cutiile aduse pe scenă, reprezentând darurile pentru mireasă, ies oameni care joacă obiecte: steagul este întrupat de un figurant care fâlfâie din mâini, un figurant care dă continu din cap reprezintă câinele-bibelou pe care-l puneau șoferii în Daciile personale, în secolul trecut. Când este întrebat de ce dă, continuu, din cap, răspunde că nu i s-a descărcat încă bateria. Asemenea glumițe mai apar pe parcursul reprezentației, fără a deteriora întregul, dar și fără a-i face vreun bine.
Stilul clasic (încă) rezistă!
Silvia de Kálmán Imre
Traducerea: Békeffy István și Kellér Dezső
poeziile au fost scrise de Gábor Andor și Innocent Vincze Ernő
Într-o lume dominată de tehnică, în care teatrul se luptă să țină pasul cu modele și din care modelele dispar ușor-ușor, opereta lui Kálmán Imre, ”Silvia”, montată de către Novák Eszter, la Teatrul Szigligeti din Oradea, în cel mai firesc stil clasic, poate fi, lesne, considerată desuetă. Chiar te poți întreba ce caută într-un festival de teatru și, numai după ce vezi spectacolul, poți răspunde: cel mai probabil, organizatorii au dorit să aducă în București, cu eforturi financiare deosebite, spectacole diverse, genuri diferite! Astfel, ne putem da seama că există o preocupare atât pentru producțiile clasice, cât și pentru cele moderne, că succesul este legat de calitatea textelor (vechi sau noi), de talentul regizorilor și al întregii echipe de creație, că încă se mai găsește public de operetă și că atâta vreme cât spectatorii se arată interesați și de asemenea propuneri scenice, nu trebuie să se facă uitate. Unul dintre meritele acestui festival a fost diversitatea tipurilor de spectacole, toate având ca numitor comun povestea și trupa!
Ei bine, acest spectacol spumos, cu o muzică frumoasă și excelent interpretată, cu o echipă disciplinată care s-a mișcat impecabil într-un spațiu care părea prea strâmt pentru numărul mare de artiști (scena mare a Teatrului Odeon) a avut suficiente elemente încât să-și țină publicul aproape patru ore. Știm că, asemeni artiștilor maghiari, și spectatorii maghiari sunt extrem de disciplinați, de politicoși. Însă, nu cred că cineva a suferit rămânând până la capăt la reprezentație. Așa cum spuneam, avea toate ingredientele necesare pentru a impresiona: o orchestră formată din 16 instrumentiști, membrii Ansamblului Nagyvárad, și 12 corișiti-studenți ai Universității Creștine Partium, o adevărată desfășurare de forțe, pe care iubitorii unui asemenea gen nu aveau cum să-l ocolească. Mărturisesc că eu nu mă număr printre acești iubitori și am ales spectacolul mai mult pentru a vedea cum mai arată opereta în secolul 21 și pentru că prețuiesc seriozitatea teatrului orădean la ale cărui spectacole ajung de câte ori am prilejul. Nu-mi pare rău, pentru că am fost purtată de-a dreptul pe aripile muzicii atât de melodioase, iar artiștii au făcut față cu brio încercării de a-și cuceri spectatorii bucureșteni.
Nu pot trece mai departe fără să menționez meritul regiei de a mixa toate elementele: coregrafie, muzică, teatru, decoruri și costume creând relații între personaje, făcându-i pe interpreți să-și joace rolurile cât mai plauzibil. Astfel, povestea de iubire dintre cântăreața Silvia Varescu și Prințul Edwin se înfiripă în localuri de noapte extrem de frivole, unde se fac și se desfac intrigi, trece, apoi, în sălile de bal ale înaltei societăți; povestea celor doi tineri se țese și se dizolvă fiind la îndemâna mentalităților vremii, dar, până la capăt, devine biruitoare. Pe lângă ingredientele specifice unui asemenea spectacol muzical, există și firave scene pigmentate cu umor de calitate. Nimic vulgar, nimic forțat contemporan, dimpotrivă, e o demonstrație a forței clasicului asupra contemporaneității decadente.
Am remarcat, în sală, prezența tinerilor. Nu știu dacă a fost o întâmplare sau încă mai există speranța că opereta nu va pieri. Cel puțin deocamdată.
”Doctorul” lui Andrei Șerban, un subtil mesaj anti woke?
Doctorul de Robert Icke
Eu așa l-am perceput. Și nu cred că mă înșel. Și nu pentru că știm opiniile acestui mare creator de teatru despre fenomenul woke. Și nu pentru că mesajul ar fi unul vulgar, ooo, nu, nicidecum. Ni se pune în față o tramă, care se deapănă într-un ritm amețitor și suntem lăsați să alegem, să discernem, să ne punem întrebări, să ne răspundem sau să trecem mai departe ridicând din umeri. În principal, pare că suntem puși să alegem dacă doctorița, excesiv de dedicată profesiei, este vinovată sau nu de un anume gest, apoi de alte gesturi care decurg din primul gest. De fapt, nu este atât de simplu și pe măsură ce ne afundăm în problematica reprezentației, ne dăm seama că nu este numai despre doctoriță, numai despre viața ei, despre alegerea ei, despre ratarea ei, despre sinuciderea ei. O, nu! Este despre alegeri, este despre credință și credințe, este despre profesie, este despre carieră, este despre prietenie, este despre trădare, este despre invidie, este despre parvenire, este despre eșec, este despre ratare, este despre imixtiunea politicului în viața personală…
La început, într-un interval de vreun sfert de oră, s-au aruncat din scenă peste spectatori, teme, mult prea multe teme, care de care mai de actualitate: medicina (știința), care nu este invincibilă: mai are și eșecuri. Eșecul trebuie clarificat! A urmat medicina (știința) vs religie – tema e veche și nu a fost elucidată. După care au fost azvârlite toate problematicile moderne, poate mai puțin resimțite în România, dar din ce în ce mai evidente prin lumea largă: feminism, diferența de gen, corectitudine politică, orientare sexuală, rasă-rasism etc. Acel sfert de oră a curs greu (pentru mine), deși ritmul de desfășurare al reprezentației era amețitor, la propriu. Spațiile scenice se schimbau rapid, decorurile fiind așezate circular și beneficiind de o turnantă. Prezentarea atâtor teme într-un vârtej, cu rostirea albă a replicilor, fără implicare emoțională, mi s-a părut o miză prea mică pentru marele regizor. Flash-uri ale unei societăți bolnave trăim în fiecare clipă, simțeam nevoia unei dezbateri, a unei clarificări cu sine, cu spectatorii, simțeam nevoia de emoție, de catharsis. În locul acestora am putut admira o echipă care funcționa impecabil, disciplinat, aproape mecanic.
În fapt, pot spune că, pentru mine, reprezentația a început după primul sfert de oră, când am ajuns să pricep și povestea, și unde bate autorul, și până unde se va duce regizorul.
Povestea: o doctoriță foarte deșteaptă, care face și muncă de cercetare asupra unei maladii copleșitoare (Alzheimer) cu dorința de a-i descoperi remediul, o doctoriță prestigioasă, fondatoare și șefă de clinică, o doctoriță care-și dedică întreaga viață profesiei, o doctoriță admirată, care s-ar putea să obțină Premiul Nobel, dar care, ca orice om, mai are și secrete – o iubită care s-a sinucis și care o însoțește ca o umbră (doar) prin casă, cu care dialoghează (doar acasă) – împiedică un preot să intre la o pacientă minoră, aflată pe moarte, în urma provocării unui avort. Familia, aflată în altă parte, fiind încunoștințată de cele întâmplate, trimite un preot pentru a-i oferi ultima împărtășanie fiicei muribunde. Refuzul doctoriței (evreice și presupus laică) de a-l lăsa pe preotul catolic să intre în salonul muribundei, pe motiv că ar putea-o agita inutil înaintea actului final al vieții, ia proporții uluitoare. Toată lumea se împarte în tabere. Chiar toată lumea: cea din clinică, cea din oraș, cea din țară – întreaga societate, pentru că refuzul doctoriței, un gest minor chiar dacă discutabil, a transformat-o într-un caz național, stârnind o adevărată furtună. O furtună de sentimente: ură, simpatie, antipatie, trădare, furie. Dintr-o dată, de la rostirea precipitată și albă a replicilor, actorii s-au lăsat pradă sentimentelor (atent) impuse de regizor, s-au aruncat în spectacol, cuprinzându-ne și pe noi, spectatorii. Trebuia să ne așezăm într-o tabără, era inevitabil. A fost copleșitor, pentru că, încet-încet, simțeai cum nimeni nu mai are dreptate, deși toată lumea își striga din toți rărunchii propriul adevăr: doctorița a greșit fatal, fata a murit neîmpărtășită! Doctorița este evreică, nu înțelege importanța ultimei împărtășanii. Copila a murit singură, într-un salon impersonal de spital, fără părinți, fără preot – doctorița este vinovată! Doctoriței trebuie să i se suspende dreptul de a profesa medicina, deși medicina nu are nimic în comun cu ultima împărtășanie. Doctorița trebuie demisă din funcția de conducere, doctorița trebuie să părăsească locul de muncă, doctorița trebuie pusă la zid în mod public. Pentru public! Doctorița luptă, apoi forțele ei slăbesc, pentru că singurul atu rămâne profesia, profesia mai presus de simțăminte, mai presus de calitatea de om. Replica în care răspunde la întrebarea dacă este, totuși, om, cu ”Da, dar mai mult medic!”, după o clipă de gândire, devine năucitoare în contextul dat.
Cea mai mișcătoare scenă mi s-a părut a fi aceea în care doctorița acceptă o dezbatere, la un important post de televiziune, pentru a încerca să-și apere reputația. La astfel de emisiuni asistăm zilnic. Ei bine, în cadrul acestei dezbateri, participanții s-au erijat în procurori și jurați ai unui presupus tribunal. Argumentele doctoriței au dispărut sub cascada de acuze, învinovățiri, false interpretări ale cuvintelor ”incriminatei”. Tribunalul TV a condamnat-o la moarte. Doctoriței i se anulează diplomele, deși activitatea sa nu are nimic a face cu incidentul cunoscut. Diplomele îi sunt sfâșiate de o prietenă mai tânără, care o vizitează uneori acasă, pentru că și acesteia i-a zdruncinat așteptările în cadrul emisiunii TV (doctorița a dat-o drept exemplu pentru a încerca să-și demonstreze toleranța față de alegerile oamenilor de a fi homosexuali, lesbiene, transgenderi, travestiți). Numai că exemplul doctoriței a făcut cunoscut secretul fetei în fața familiei, iar fata a înțeles că doctorița a trădat-o, i-a trădat încrederea făcându-i publică taina bine ascunsă. Trebuie pedepsită, trebuie condamnată: îi distruge diplomele, care oricum nu mai foloseau la nimic, întrucât doctoriței i se luaseră toate titlurile, i se interzisese să mai profeseze.
În final, doctorița s-a sinucis, recunoscându-și eșecul; s-a asfixiat cu o pungă trasă pe cap, întocmai ca și iubita ei mai demult. Doctorița și-a acceptat eșecul. Odată cu eșecul doctoriței ar trebui să ne recunoaștem și noi eșecul, noi toți, adică întreaga societate. În goana noastră de a fi toleranți, de a recunoaște drepturile tuturor minorităților, de a ne pune cenușă în cap pentru toate crimele istoriei, socotindu-le, otova, rasiste, discriminatorii, uităm să mai fim noi înșine, să discernem între bine și rău, să fim îngăduitori cu măsură față de toate schimbările sociale. Uităm și plătim în fiecare clipă, pentru că ceea ce pierdem azi nu se va mai repara mâine. Fenomenul woke (aș fi vrut să găsesc o definiție exactă, dar nu a fost posibil) ia amploare și la noi. Ponderat, dar ia! Feministele noastre ”culturale” sunt cele mai aprinse susținătoare. Noi încă avem puterea să zâmbim tolerant, însă această îngăduință îi va costa scump pe urmașii noștri. Să nu uităm.
Andrei Șerban ne aruncă nada cu eleganță, cu talent, cu profesionalism. Nu e habotnic, ne lasă pe noi să descoperim adevărul! El l-a trăit suficient în America, pe care a părăsit-o, se pare fără regrete. Acum e senin: mesajul său în acest spectacol este subliminal! Sugerează, nu exprimă! Propune, nu dispune! Atrage atenția, nu dă verdicte! De asta îl prețuiesc eu pe Andrei Șerban, pentru că este un mare artist, nu un ideolog!
”Doctorul” a fost singurul spectacol din festival, care a beneficiat de o discuție cu publicul. Artiști, critici, jurnaliști și spectatori s-au adunat în foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon, pentru o dezbatere pe tema dată și pentru a afla ”secrete” din domeniul creației scenice. Discuția a fost moderată de una dintre cele mai exaltate adepte ale fenomenului Woke din România. Nu, nu pentru că ar fi fost invitată de către organizatori, ci pentru că s-a autopropus și nimeni nu a contrazis-o. (Politețea colegilor maghiari este recunoscută.) Așa se face că, în locul unei dezbateri reale despre mișcarea Woke și ”cancel culture”, s-a vorbit, în principal, despre creatorii spectacolului, despre asemănările și deosebirile dintre spectacolul lui Andrei Șerban și cel montat chiar de către autor, despre colaborarea creatorului român cu Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara, despre actori. Lucruri cunoscute sau nu, binevenite într-o astfel de discuție, însă prea puțin pentru o asemenea producție, pentru mesajul pe care ni l-a transmis într-o formă extrem de rafinată. Doar câțiva actori mai curajoși au atins subiectul în sine.
Strigăte și șoapte de Ingmar Bergman
Distributia:
Agnes – Barkóczi Réka
Maria – Törteli Nadin
Karin – Kerekes Dalma–Gabriella
Anna – Krupár Luca
Anna – Fodor Virág
Doctorul, Soțul Karinei, Soțul Mariei – Barabás Hunor
Regia și coregrafia: Györfi Csaba
Decorul: Golicza Előd
Costumele: Cristina Breteanu
Dramaturgia: Czvikker Katalin
Muzica: Boros Csaba
Teatrul Szigligeti din Oradea – Trupa de Dans (Ansamblul Nagyvárad)
Data reprezentației: 2 octombrie 2024 (Teatrul Metropolis, Sala Mică)
foto: Vigh Laszlo Miklos (preluate de pe site-ul Teatrului Metropolis)
Opera de trei parale de Bertolt Brecht
Traducerea: Vas István
Distribuția:
Macheath – Kozma Attila
Jonathan Jeremiah Peachum – Hatházi András
Celia Peachum – Fekete Bernadetta
Polly – Tóth Jess
Tiger Brown – Puskás László
Lucy – Szlivka Mercédesz Dóra
Jakob – Kosztándi Zsolt
Jenny Speluncă – Márdirosz Ágnes
Mathias – Vass Csaba
Filch / Pastorul – Bende Sándor
Robert / Polițist – Pap Tibor
Ede – Kányádi Szilárd
Jimmy / Walter: Nagy Gellért
Artist de sunet – Bartalis Gabriella
Cerșetori, Fete: Tatár Zsuzsa, Fazakas Nóra, Bilibók Attila, Borsos Tamás, Ferencz Ádám, Veress Vanda
Muzicieni: Bene Zoltán, Benedek Szilamér, Berze Albert, Boldizsár Szabolcs, Kiss Lehel, Szőgyör Árpád, Veress Albert
Regia: Szőcs Artur
Coreografia: Bodor Johanna
Decorul: Kovács Dániel Ambrus
Costumele: Zubor Kata
Conducerea muzicală: Bene Zoltán
Corepetitor: Kiss Lehel
Asistent de regie: Borsos Tamás
Compania Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc
Data reprezentației: 3 octombrie 2024 (Teatrul Odeon – Sala Mare)
Foto: preluate de pe site-ul teatrului
Silvia de Kálmán Imre
Traducerea: Békeffy István și Kellér Dezső
poeziile au fost scrise de Gábor Andor și Innocent Vincze Ernő
Distributia:
Leopold Maria prințul Lippert-Weilersheim – ifj. Kovács Levente
Cecilia, soția lui – Tóth Tünde
Edvin, fiul lor – Polák Ferenc / Nagy László Zsolt
Baronesa Stazi – Kocsis Anna / Ilyés Klaudia
Kerekes Ferkó – Dimény Levente
Miska, chelnerul – Kocsis Gyula
Generalul – Kiss Csaba
Tonelli, Mac Grave – Tőtős Ádám
Mérő – Scurtu Dávid
Endrei, Arhiducele Ferdinand – Balogh Attila
Aranka, Contesa Leontine – Fodor Réka
Julis – Törteli Nadin
Silvia, chansonette – Tasnádi-Sáhy Noémi / Széles Flóra
Kaucsiano Bóni – Sebestyén Hunor / Ágoston Péter
Contesa Karolina, Servitoare – Miklós Irén
Regia: Novák Eszter
Decorul: Fodor Viola
Costumele: Bajkó Blanka Alíz
Dirijor: Hermann Szabolcs
Corepetitor: Dombi Dávid
Coregrafia: Bóbis László
Dirijor cor: Brugós Anikó
Video: Bozsodi-Nagy Zoltán
Ansamblul:
BARABÁS HUNOR, BARKÓCZI RÉKA, FODOR VIRÁG, FORGÁCS-POP JÁCINT, IMRE BÉLA, KEREKES DALMA GABRIELLA, KRUPÁR LUCA, ÖRDÖGH GÉZA, RÁCZ LAJOS LEVENTE, TÁBORI SÁRA, TEKSE PATRIK, TÖRTELI NADIN
Corul:
BALIGA ANITA, BODI GRÉTA-NÓRA, BODI MÁTYÁS LÁSZLÓ, DÁNÉL KUNIGUNDA, FEHÉR ISTVÁN, NAGY JUDIT-NOÉMI, NAGY KINGA-NIKOLETTA, OSZACZKY GERGŐ, PÁCSI ÁRPÁD, PORSZTNER ABIGÉL, PORTIK VIKTOR, VARKUCS RÓBERT KÁROLY
Orchestra:
BÉKÉS GERHARDT, ALEXANDRU BOLGANSCHI, BULZAN MARIUS, CHIȘ IOAN-VASILE, DRIMBE ALINA, FODOR JÓZSEF, KARDOS ESZTER, KURUCZ TIBOR, KURUCZ VIRÁG, NAGY ÉVA, NAGY KÁLMÁN, OANCEA OLIMPIU, VICTOR SANDU, ALEX ERETOC, VERES LÓRÁNT, VURA JÁNOS
Teatrul Szigligeti din Oradea
Data reprezentației: 4 octombrie 2024 (Teatrul Odeon – Sala Mare)
Foto din arhiva teatrului
Doctorul de Robert Icke
Distribuția:
Ruth Wolff – B. Fülöp Erzsébet m.v. / Éder Enikő
Paul Murphy – Mátyás Zsolt Imre
Roger Hardiman – Tokai Andrea
Michael Copley – Aszalos Géza
Pap/Apa / Preot/Tată – Bandi András Zsolt
Brian Cyprian -Tar Mónika
Rezidens orvos / Medicul resident – Jancsó Előd / Erdős Bálint
Rebecca Roberts – Lőrincz Rita
Charlie – Magyari Etelka
Sami – Vajda Boróka
Jemima Flint – Borbély B. Emília
Műsorvezető / Gazda – Czüvek Loránd
Első meghívott / Primul invitat – Molnos András Csaba
Második meghívott / Al doilea invitat – Kiss Attila
Harmadik meghívott / Al treilea invitat – Lajter Márkó Ernesztó
Negyedik meghívott / Al patrulea invitat – Deli Szófia
Ötödik meghívott / Al cincilea invitat – Hegyi Kincső
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Irina Moscu
Muzica: Cári Tibor
Asistent de regie: Patricia Gavril
Colaborator muzical, toboșar: Málnási Zoltán
Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara
Data reprezentației: 6 octombrie 2024 (Teatrul Odeon – Sala Mare)
Foto: preluate de pe site-ul teatrului
