Cronică subiectivă
Pentru mine, ca și pentru mulți alți oameni de teatru, Festivalul Internațional ”Shakespeare” de la Craiova, înseamnă, încă de la înființare, bucuria revederii cu Domnul Emil Boroghină și emoția întâlnirii cu lumile imaginate de domnia sa. Căci festivalul, este, după cum se știe, creația sa, opera sa de căpătâi. Sigur că o asemenea manifestare nu se putea organiza fără sprijinul necondiționat al unei echipe, însă inițiatorul, sufletul, maestrul de ceremonii, gazda excepțională va rămâne, pentru totdeauna, unicul Emil Boroghină.
De puține ori mi-a fost dat să cunosc oameni care se contopesc perfect cu o idee, oricât de neverosimilă ar fi părut la început. Cine-ar fi crezut că, odată cu ridicarea Teatrului Național ”Marin Sorescu” pe cele mai înalte culmi ale succesului internațional, același om va izbuti, în 1994, să organizeze și unul dintre cele mai elegante, rafinate, sofisticate festivaluri de teatru din România?! Ca să se poată dedica, în totalitate, acestui ideal, Domnul Emil Boroghină a renunțat, în 2000, la conducerea teatrului, considerând că nu putea fi cu adevărat fidel decât unei singure iubiri. Și astfel, Shakespeare a devenit cel mai de preț țel, pe care nu l-a trădat vreme de 14 ediții în 30 de ani. În ăst timp, s-au schimbat multe, s-au schimbat managerii teatrului, s-au schimbat ori s-au împuținat coechipierii cu adevărat devotați acestei cauze, însă nimic și nimeni nu l-a împiedicat pe Emil Boroghină să meargă mai departe. Festivalul s-a dezvoltat armonios și de foarte puține ori am putut afla despre greutățile întâmpinate în realizarea acestuia: insuficiența sau întârzierea fondurilor în principal, întârzierea sosirii vreunor decoruri și costume de peste mări și țări, înlocuirea unui spectacol cu altul, trădări ale unor prieteni, ale unor colaboratori apropiați etc.!
Au trecut anii, au apărut și/sau au dispărut și alte festivaluri de teatru în România, dar cel de la Craiova și-a continuat parcursul, aducând laolaltă producții-eveniment, regizori extraordinari, producători de teatru, critici etc. și dezvoltând o seamă de activități conexe dintre care cele mai importante, după părerea mea, rămân sesiunile internaționale de shakespearologie și expozițiile.
În timpul pandemiei, pentru a nu i se întrerupe fabuloasa existență, festivalul s-a petrecut în mediul on-line, iar în 2022, pentru prima dată, au apărut unele semne de schimbare. Mai tinerii organizatori ai festivalului (aleși chiar de către directorul fondator, pentru a-i continua opera) au declarat că doresc să implice comunitatea, activând și alte zone ale oraşului decât cele centrale, apropiindu-se, în felul acesta, de cât mai mulți locuitori ai Craiovei. În acest sens, a fost sporit substanțial numărul spectacolelor stradale, s-au programat tururi prin piețe și mici reprezentații în spații din cartiere – obiective reluate și amplificate și în cadrul actualei ediții. Doar că suma impresionantă a activităților nu a însemnat neapărat și creșterea calității. În acest moment, Festivalul Shakespeare seamănă tot mai mult cu Festivalul Internațional de la Sibiu, pierzându-și, parțial, din originalitate, unicitate. Ediția a XIV-a, mai mult decât a XIII-a, s-a disipat prin fel de fel de locuri, aducând mult zgomot și mai puțină emoție estetică.
Dar încă s-au putut recunoaște proiectele de suflet ale directorului fondator, prin plusul de eleganță și acuratețe.
Pentru a putea ajunge la câteva dintre spectacolele mult așteptate și pentru întâlnirile (”întâmplătoare” de pe străzile Craiovei și din diverse alte spații), cu Domnul Emil Boroghină, devenite de multă vreme ritualice, am ales un sfârșit de săptămână, ce mi s-a părut mai dens pentru așteptările mele.
Am văzut, în acest răgaz, patru reprezentații (voi scrie doar despre trei, pentru că una nu m-a impresionat în niciun fel), și două expoziții, am fost la câteva întâlniri teatrologice și, da, l-am întâlnit pe Domnul Emil Boroghină, pe străzi, în parc, la Centrul Cultural Brâncuși, în foaierele teatrului. Un pic mai trist, mai istovit, dar vorbind despre Shakespeare, despre cărți, despre expoziții, cu aceeași ardență dintotdeauna. Blazarea a dispărut brusc, odată cu rostirea primului cuvânt din fabuloasele prelegeri de istoria teatrului universal, cu precădere din cea a teatrului shakespearian și a festivalului ajuns la vârsta venerabilă de 30 de ani, prelegeri ținute ad-hoc, pe te miri unde se întâmpla să-l regăsești.
Simplitate, dar nu simplism
Furtuna de William Shakespeare
Traducerea: Valeri Petrov
Regia: Robert Wilson
Nu putea lipsi, de la festinul cultural craiovean, un spectacol semnat de Robert Wilson. Și s-a întâmplat fix la 10 ani după ce acesta a montat, la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, ”Rinocerii”, după Eugen Ionescu. La vremea aceea, a fost un moment șocant, care a născut multe controverse, dar care a rămas în memoria colectivă drept o producție grandioasă, în care tehnica uluitoare a folosirii luminilor a voalat oarecum valoarea textului ionescian. Montarea aceea a costat pe măsură și țin minte cum managerul de atunci, Mircea Cornișteanu, ne-a purtat, după căderea cortinei, în culise, să ne arate o adevărată fabrică de lumini, care întrecea cu mult posibilitatea noastră de a ne-o închipui în timp ce urmăream reprezentația.
Poate tocmai de asta, acum, am fost uluită de ”simplitatea” atent căutată a producției de la Teatrul Național ”Ivan Vazov” din Sofia. Ciclorama din fundalul scenei s-a substituit întregului decor, restul elementelor constituind doar o minimă, dar extrem de utilă, recuzită. Asta a conferit o amplitudine enormă spațiului de joc, pe care actorii au fost, permanent, obligați să-l acopere. Și au făcut-o cu măiestria unor păpuși decupate din carton, perfect manipulate, care se mișcă halucinant, mai ales dintr-o parte în alta a scenei, de la un arlechin la altul sau în fundal, unde se constituiau într-un fascinant joc de umbre. În felul acesta se creează o perspectivă ciudată, în care lipsește dimensiunea 3D. Seamănă mai mult cu desenele animate din copilărie, în care personajele nu au adâncime. Ne aflăm în fața unei reconfigurări a piesei shakespeariene, sub forma unei povești sumare, pe înțelesul tuturor. Cu adevărat uluitoare este dispunerea luminii și a actorilor în lumină, astfel încât, adesea avem sentimentul că personajele sunt lipsite de consistență fizică, fiind lipite pe ciclorama din fundal și savant mânuite de un actor-păpușar nevăzut. De altfel, imaginea din final, când conturul luminat al unei căsuțe, ce planează deasupra scenei, coboară la podea, iar actorii ies la aplauze prin ușa acesteia, întărește impresia că am avut de a face cu un spectacol de marionete.
Din locul în care m-am aflat nu am putut urmări traducerea, însă m-am putut bucura pe deplin de claritatea formelor. Surprinzător a fost faptul că deși nu citisem recent piesa, am știut permanent în ce punct al tramei mă aflam, concentrarea textului și jocul artiștilor fiind extrem de limpezi. Totuși, această reducție excesivă a replicilor, cu reluarea unora din timp în timp, a trezit câteva comentarii, precum că scenariul ar fi devenit prea simplist, precum că spectacolul era mai mult o poveste pentru copii, precum că regizorul ar fi fost mai interesat de magia (core)grafică și vizuală pe care le putea crea decât de profunzimea operei shakespeariene.
Din alte întâlniri cu creațiile lui Robert Wilson, știm câtă importanță conferă acesta unora dintre semnele subtile ale teatrului: muzica și mișcarea trupurilor, cărora le adaugă, în felul său miraculos, luminile, așa că nu aveam de ce să fim dezamăgiți.
Categoric Robert Wilson creează un altfel de teatru, un teatru în care elementul principal este plasticitatea și nu cuvântul, iar această plasticitate este redată prin fizicalitatea actorilor, sunet și prin magia eclerajului. Uneori am avut senzația că își râde de noi, conturându-și elementele de decor/recuzită cu neon, neonul acela prezent, cândva, prin toate birourile comuniste, dar care acum era folosit pentru crearea unor perfecte forme geometrice. Tot geometric erau tăiate și unele costume, astfel încât prin suprapunere cu recuzita din neon se ajungea la superbe tablouri vivante construite din linii drepte. Multe linii drepte! Infinite linii…
Reiterarea unor scene și/sau a unor replici au avut menirea fie de a da profunzime momentelor, fie de a glisa în comic, uneori ajungându-se până la grotesc. Chiar începutul, ce a putut părea excesiv de lung, a fost o repetată defilare a personajelor prin fața cortinei roșii, pe care, din beculețe atârnânde, erau formate literele titlului piesei în limba bulgară. Personajele apar și traversează scena, de la un arlechin la altul, de mai multe ori, cu exact aceleași gesturi, dar într-un ritm tot mai accelerat. Actorii, cu fețe vopsite în alb, cu machiaj gros și coafuri bizare, de circ, sunt îmbrăcați în costume stilizate din mai multe epoci, în culori puține, unele aurii, altele negre, altele gri-metalizat, altele fiind ”banale” combinații ale celor deja amintite. Doar cel al lui Ariel, este de un alb-pur, personajul reprezentând un soi de înger aducând cu o fragilă statuetă din alaun. Cele mai multe personaje sunt puternic caricaturizate, amintind de clovni, doar că tuturor le lipsește tridimensionalitatea. Mișcările laterale, cu gesturi sacadate, presupun o tehnică și o mobilitate impresionante. Rostirea și mișcarea, în acest spectacol, par calculate matematic, însă peste toate se ridică eclerajul, jocul măiestru al luminilor realizate cu proiectoare inteligente, sau cu reflectoare de urmărire, sau cu lumină de neon, sau cu linii de becuri. Este, prin excelență, un spectacol de mișcare și lumină, în care și rostirea, și muzica sunt folosite doar pentru a completa tabloul unei producții de o simplitate trucată, în fond extrem de sofisticată. Frapantă de-a dreptul este bidimensionalitatea eroilor, care apropie, subtil, spectacolul de creația cinematografică. Oricât de ”simplist” ar fi părut totul, trebuie să recunoaștem teribila muncă de echipă, astfel încât elementele să funcționeze, până la cele mai mici amănunte, impecabil.
Despre o altfel de simplitate
Hamlet de: William Shakespeare
Traducerea: George Volceanov
Prin comparație cu ”Furtuna” lui Robert Wilson, putem vorbi despre ”o altfel de simplitate” când e vorba de ”Hamlet”, producție a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova, în regia lui Declan Donnellan.
Întregul spectacol se petrece pe un culoar îngust, flancat de spectatorii așezați, față în față, pe gradene. Un covor alb, lung, delimitează spațiul de joc. Pe el se perindă actorii, când grav, solemn, când apucați de furie sau de alte trăiri omenești. Costume cenușii, cămăși albe, șosete și pantofi negri pentru curteni, colorate fiind doar cele ale trupei de actori și ale groparilor. Rochii elegante (albă și neagră), pentru regină, pantaloni-șalvari, tricou și o cârpă cu care-și înfășoară capul (toate negre), pentru Hamlet. Costume relativ contemporane, office, reci, cu nuanțe metalizate, însă lipsite de personalitate, asemeni eroilor care le poartă, pentru că acest ”Hamlet” e mai mult al timpului nostru decât al vremii lui Shakespeare. În definitiv, de ce nu, fiindcă trădarea de frate, trădarea femeii față de soț, trădarea iubirii, trădarea prieteniei sunt vechi de când lumea și au devenit destul de comune azi. Minciuna și ipocrizia sunt și ele prezente în oricare chip, nu au nevoie de ajustări, de machiaje savante. Oamenii care trădează, care mint, care ucid sunt niște oarecare, îmbrăcați elegant, însă greu de diferențiat. Doar Hamlet se distinge de celelalte personaje de la curtea regelui, printr-un singur semn, un semn roșu, roșu de sânge, roșu de dragoste, niște pantofi cu tocuri, desigur ai reginei-mame, pentru că Ofelia poartă bocanci, asemeni adolescentelor de azi. Și un ruj, cel mai probabil ”furat” tot de la regină, pentru că Ofelia nu se machiază – este întruchiparea naturaleții. Nu cred că această deghizare este un semn ”de gen”, cât mai ales un semn de sânge, de dragoste trădată. E un Hamlet blazat, care merge greu pe tocuri, se mai și poticnește, un Hamlet diluat de câte ori a trebuit să-și strige disperarea pentru a ajunge, intactă, până în vremurile noastre, un Hamlet trist și deznădăjduit de atâtea morți prin care a trecut inutil. Inutil, pentru că nimeni nu a învățat nimic din zbuciumata lui poveste, pentru că nimeni nu a schimbat nimic! E un Hamlet golit de vlagă și de dorința de-a trăi, un Hamlet al timpului nostru, cu idei îngălate, care pot distruge bruma de umanitate ce ne-a mai rămas, un Hamlet atât de singur, de istovit, de neputincios. În jurul lui pulsează aproape isteric sau (fals) solemn fantoșele unor eroi din trecut, fără aură, prea aproape de noi toți și în lumina prea crudă, astfel încât le putem vedea grimasele, ridurile, rânjetul… Noi, spectatorii, de-o parte și de alta a covorului alb, ne uităm unii la alții prin spațiile dintre personajele secătuite de atâtea gesturi cu și fără rost, ca într-un perpetuum mobile, apoi îi privim pe artiști: sunt asemenea nouă, mai tineri, mai vârstnici, sunt printre noi, ne deapănă o poveste veche de veacuri, cu mijloace de secol 21, iar noi simțim că nu se întâmplă nimic memorabil, că există doar două drumuri spre moarte: în minciună sau în/pentru adevăr. Și, uneori, și minciuna, și adevărul sunt relative.
O idee a acestui spectacol mi-a pătruns în suflet: dintru început Regele mort, (Regele-fantomă) stă, cumva, aproape de spectatori, pe un cub, apoi, pe măsură ce mor și celelalte personaje, actorii se așază, cuminți, pe alte cuburi, aproape de public, jumătate pe fâșia albă a spațiului de joc și jumătate pe podeaua neagră a scenei, urmărind împreună deznodământul. Să fi vrut regizorul să ne spună că, în vreme ce noi, oamenii de rând, intrușii, suntem deja morți, ea, povestea care a străbătut secole, e singura care continuă să trăiască?! Nu știu dacă a fost neapărat gândul regizorului, dar știu că acest sentiment mă bântuie încă!
Deși s-a mizat și în această producție pe unitatea echipei, nu s-au putut ascunde unele discrepanțe de talent, de educație, de experiență, existente între generațiile de actori! Și dacă foarte tinerii Vlad Udrescu (Hamlet) și Flavia Hojda/Theodora Bălan (pe site nu se precizează numele actrițelor care joacă, în fiecare din seri, Ofelia) au făcut față solicitării regizorale, cel dintâi excelând prin versatilitate și o excelentă mobilitate fizică, cea de-a doua bizuindu-se pe candoarea și inocența vârstei, ceilalți interpreți din generația lor au fost doar niște pioni excelent manipulați de creatorul spectacolului, fără a ieși în evidență în vreun fel. E de remarcat faptul că singurele personaje care au libertate de mișcare deplină, fiind ajutați și de costumele lejere, sunt cele ale lui Hamlet, cel al Ofeliei, cele ale groparilor și ale personajelor din piesa în piesă, însă doar Vlad Udrescu ”uzează” la maximum de acest avantaj, aruncându-se, în anume momente, asupra partenerilor, cotropind spațiul de joc. Este formidabilă pendularea permanentă între oboseală, resemnare, tristețe, poticneală și furia unor gesturi, mai ales în relația cu Gertrude. O pată de culoare este și cea a tinerei Costinela Ungureanu (Regina din piesă/ Gropar 2). Ramona Drăgulescu (Gertrude), o actriță a generației mature, a jucat cu aplomb o femeie care ar fi putut fi o mare regină, dar s-a mulțumit cu rolul unei soții adultere. Din interpretarea voit artificială, cu gesturi largi, cu mers calculat, mai mult de divă de la operă decât de regină, se naște un personaj la limita dintre măreț și ridicol. Nu vom ști niciodată cât este fals și cât este simțire în această mamă ratată și regină pângărită prin adulter. O stranie apariție și care pare de-a dreptul ieșită din context este cea a lui Claudiu Mihail (Claudius). Își spune replicile într-un falset continuu, cu un accent împotriva firii, iar mișcările sunt în completă dizarmonie cu trupul. Pare o marionetă mânuită prost, gata să se dezmembreze. Pare că vorbele îi ies șuvoi independent de voință. Pare că membrele sunt gata să se desprindă de corp. Totul funcționează anapoda și aproape că trezește compătimire. Se detașează de restul trupei actorul din vechea generație, actorul din echipa de aur a teatrului craiovean, crescut la umbra monștrilor Purcărete și Boroghină, bucurându-se de trecerea benefică, prin viața sa artistică, a lui Vlad Mugur, umblat prin turnee extraordinare. Când e vorba de un astfel de actor, nici nu mai contează mărimea rolului sau numărul de replici. Ajunge să fie în scenă. Ajunge să meargă pe covorul alb. Ajunge să ridice o mână. Ajunge să rostească o replică. Mă refer la Angel Rababoc (Regele din piesă/ Preotul/ Figurație). Însă, revelația reprezentației a constituit-o Raluca Păun, într-un fascinant travesti, interpretându-l pe Polonius. Într-un sacou prea strâmt, al banalului costum office, cenușiu, actrița nu încearcă să joace rolul unui bărbat, schimonosindu-și vocea; ea interpretează, cu dezinvoltură, un rol, care poate fi și femeie, și bărbat, pentru că întruchipează însăși esența falsității, a servilismului excesiv, esența lingușirii. Are și haz. Are și carismă. Are talent.
O mențiune specială trebuie făcută muzicii lui Tibor Cari, care decupează cu măiestrie scenele și acompaniază dramatic unele momente.
Textul a fost drastic redus și pentru această producție, însă povestea a rămas intactă.
O regizoare reprezentativă a noului val feminin
Scorpia neîmblânzită, după William Shakespeare
text de spectacol: Leta Popescu, după o adaptare de Maria Manolescu
traducerea textelor shakespeariene: Violeta Popa
Am ținut să văd spectacolul, pentru că mă interesează, în mod deosebit, evoluția carierei acestei regizoare a noului val feminin. Născută, în1989, la Galați, debutează în regie, în anul 2013. Montează atât în teatrele de stat, cât și în cele particulare, fără a face mare caz de faptul că e femeie și că ar trebui să i se dea importanță, angajamente, proiecte, premii pe ”motiv de gen”. Însă nici nu se dezice de suratele ei (feministe) extrem de vocale. Aflându-se mereu pe o linie de mijloc, și ajutată fiind de talent, cultură, inteligență, tenacitate, a izbutit să-și zidească o carieră solidă, greu de contestat în acest moment. Deci se poate răzbi, ca femeie, chiar și în România, unde, evident, există încă mult misoginism, dar nu într-atât încât sexul să reprezinte un handicap în creație.
M-am gândit, dintru început, că, fiind o adaptare făcută de o femeie, după traducerile altei femei și cu un text de spectacol aparținând chiar regizoarei, nu va fi tocmai… Shakespeare. Ba chiar am presupus că va fi luat mare distanță față de piesa inițială. Și am avut dreptate.
În general, sunt deschisă față de adaptări, parodii, actualizări ale textelor clasice, dacă au logică, urmează un gând și sunt făcute cu inteligență. Or, ”Scorpia neîmblânzită” le avea pe toate. Ideea de căpătâi a spectacolului este ironizarea, în limitele decenței, atât a conservatorismului exagerat, a misoginismului, cât și a feminismului vocal/exacerbat. Aș spune că regizoarea, mai degrabă, militează pentru feminism fără a bănui că se întâmplă asta, întocmai Domnului Jourdain (”Burghezul gentilom”), care făcea, de patruzeci de ani, proză fără să știe. Intruziunile în text sunt nenumărate și adânci. S-a săpat profund în ”roca” piesei shakespeariene și, evident, nu toți spectatorii au înghițit ușor gălușca, bucurându-se de rezultat. De la adaptarea numelor personajelor la spațiul mioritic și până la toate straturile acțiunii, care se petrec ba în sală, ba pe scenă, ba într-un studio TV – trama ia nebănuite întorsături de te întrebi pe unde a mai rămas, dac-a rămas, bietul Shakespeare! De fapt, e chiar una din întrebările serioase pe care ni le putem pune: cât de actuale mai sunt piesele sale, așa cum le-a scris/jucat el și urmașii lui din trecut? Și din această întrebare se pot naște altele, precum: avem voie să atentăm la un bun literar universal? Până unde avem dreptul să intervenim într-un text celebru? Și iarăși mă întorc și spun că teatrul, ca și limba unui popor, e viu, se schimbă permanent și e posibil ca numai așa să fi făcut față veacurilor.
Ei bine, întorcându-ne la spectacolul Letei Popescu, trebuie să recunoaștem că, cel puțin la început, ne cam lasă perplecși, pentru că a introdus atâtea planuri și atâtea personaje încât ne e greu să le asimilăm și mai ales să înțelegem unde vrea să se ajungă. Cam când îți dai seama încotro se îndreaptă reprezentația ai două posibilități: ori rămâi și te distrezi copios, ori părăsești sala. Am rămas și m-am bucurat de fiecare replică (shakespeariană sau nu), pentru că persiflarea luptei dintre conservatorism și feminism este savuroasă fără a deveni vulgară. Pentru că făcuse un spectacol popular dintr-o comedie care se preta la asta. Pentru că amestecase, cu atâta iscusință, planurile de joc: sală, culise, scenă. Pentru că a așezat oglinda înaintea mai multor categorii: publicul și reacțiile acestuia în fața unor situații-surpriză (”bețivul” din sală care bruia începutul reprezentației), actorii față în față cu metehnele lor (vedetism, invidie, egoism, versatilitate – nu întotdeauna ținând de talent, ci mai mult de egoul artistului), vedetele de televiziune cu dorințele paroxistice de a fi cât mai mult băgate în seamă, ”intelectualii” care nu acceptă ”mutilarea” unei piese clasice, angajații modești care se luptă cu fel de fel de ipostaze (plasatoarele care încearcă din răsputeri să-l evacueze sau măcar să-l facă să tacă pe bețivul recalcitrant).
Dar Leta Popescu merge mai departe, și după ce lovește dur în tot ceea ce ea consideră că e depășit, demodat, desuet, ochește, cu aceeași inconștiență (curaj?) și noile forme teatrale, adesea lipsite de fond, și mai ales feminismul actual și exagerările sale ridicole. Cu asta m-a cucerit definitiv, pentru că, dacă am suportat cu greu începutul (cam lung), care semăna mai mult cu o ghidușie dintr-un text contemporan, m-a cucerit cu totul (d)in momentul în care am înțeles unde bate. Și ideea e că trebuie să rămânem într-o situație de mijloc, să acceptăm schimbările cu moderație, asimilând ceea ce e valoros și renunțând la ceea ce nu mai ține pasul cu vremea/vremurile. M-a bucurat nespus reprezentația și m-a bucurat și mai mult poziția inteligentă față de feminismul românesc, excesiv de zgomotos, fix ca în producția sa.
Dacă am avea mai multe astfel de femei în teatrul românesc, cu siguranță feminismul ar avea de câștigat fără lupte sterile și adesea hilare.
Silviu Purcărete – 50 de ani de teatru
Expoziția care a marcat cariera marelui regizor a fost, realmente, o desfătare. Pentru că a fost organizată cu dăruire, cu dragoste (care se simte în fiecare exponat, până și în felul cum au fost așezate fotografiile). Pentru că s-a aflat într-un spațiu generos, elegant, Centrul ”Constantin Brâncuși”, pus la dispoziție de către Muzeul de Artă Craiova.
A cuprins imagini ale unor spectacole de teatru și operă din toată lumea. Dar mai cu seamă imaginile producțiilor create la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova m-au impresionat, aducându-mi aminte de perioada cea mai glorioasă și romantică a acestuia, de simbioza care a existat între creator și teatrul craiovean. Atunci, la începutul anilor ’90, când unii abia buchiseau cum e cu democrația, instituția craioveană, condusă de neasemuitul Emil Boroghină, și-a luat destinul în mâini și a cutreierat lumea, prezentând, cu mare succes, spectacolele create de Silviu Purcărete, și făcându-ne mândri că suntem români, că aparținem breslei teatrului universal.
Cu acest prilej, a fost lansat albumul de fotografie – „Silviu Purcărete. Infinite metamorfoze”, semnat de Mihaela Marin. În album sunt fotografii din spectacole realizate de Silviu Purcărete, în România și străinătate, precum: ”Așteptându-l pe Godot”, ”Regele Moare”, ”Macbett”, ”Faust”, ”Lulu”, ”Metamorfoze”, ”Gertrude ș.a.
Proiectul a fost inițiat de Asociația culturală Vis-a-Vis, cofinanțat de AFCN și înfăptuit de către Adriana Moca într-un timp record. Poate că tocmai această presiune a timpului (foarte scurt pentru un asemenea demers), dar, cu siguranță, și nostalgia acelor momente unice la care a luat parte în calitate de actriță, au mobilizat-o astfel încât să poată crea un adevărat puzzle al operei unuia dintre cei mai vestiți creatori de teatru din România, puzzle pe care ea l-a numit simplu ”un exercițiu de admirație absolut necesar”. Văzând toate fotografiile acelea frumos așezate pe pereții albi, mi-am amintit parte din spectacolele pe care le-am văzut și care mi-au înnobilat întregul traseu al carierei. Și m-am simțit nespus de bogată, de împlinită, de fericită. Rostul unei expoziții retrospective este în primul rând acela de aducere aminte pentru privitorii care au cunoscut opera celui aniversat.
Adriana Moca a reușit mai mult: a țesut, prin intermediul exponatelor puse la dispoziție, o poveste, povestea unui minunat creator de teatru român, Silviu Purcărete, și a artiștilor cu care a colaborat.
Prea tainic(ă) pentru un OM fără asemănare
Cu totul întâmplător am aflat de expoziția de fotografie intitulată ”Parcul Romanescu în patru anotimpuri”, realizată de către Silviu Cristian Mirescu și modest așezată în holul Universității din Craiova. Protagonist al acestei expoziții a fost însuși Emil Boroghină, cel care a zidit, în inima băniei, Festivalul Shakespeare, și fără existența căruia și festivalul, și Teatrul Național ”Marin Sorescu”, ar fi de neconceput. Nu cred că aportul Domnului Emil Boroghină la cultura Craiovei ar putea fi anulat în vreun fel; nu cred că se va naște, prea curând, în Craiova, cineva care să-i poată lua locul. Decorul, la fel de important ca și protagonistul, a fost chiar Parcul Romanescu, loc fără asemănare de frumos. Imaginile, de o simplitate, precum a Omului care le înnobilează, captează parcă lumina și se succed ca într-un film biografic. Purtând aceeași vârstă, cea a înțelepciunii dinspre capătul vieții, Emil Boroghină pășește majestuos prin toate anotimpurile, cu părul său alb, atât de recognoscibil, cu privirea nostalgică și profund îngăduitoare, cu zâmbetul atât de binevoitor, cu hainele modeste (aceiași pantaloni negri – sau poate doar asemănători cu cei purtați în recitalurile măiestre – cu care și-a întregit cariera de actor, aceeași canadiană – sau poate are mai multe care seamănă între ele – cu care-l vedem primăvara și toamna, aceeași cămașă – sau poate diferă culoarea – cu care-l vedem la spectacole). Și exact așa trebuie să fie/ să rămână, el, OMUL, care a schimbat viața culturală a unui oraș istoric, dar a rămas la fel de simplu, de generos, de tolerant. El, OMUL, care cunoaște toată opera lui Shakespeare și care a purtat în spate povara, la propriu, a celui mai elegant, rafinat festival românesc de teatru, vreme de 30 de ani! El, OMUL, care a zidit, eveniment cu eveniment și cuvânt cu cuvânt, marea istorie a teatrului craiovean. Acest OM și Parcul Romanescu se contopesc într-un tot în imaginile imortalizate cu atâta subtilitate/sensibilitate de către artistul-fotograf. Extraordinară idee, aceea de a suprapune chipul lui Emil Boroghină peste peisajele mirifice, peste zidurile înnegrite de timp, peste lumina mijită printre frunzele copacilor seculari, peste culorile fiecărui anotimp. În totul, extraordinară expoziție!
Singura întrebare pe care mi-am pus-o și i-am pus-o și Domnului Boroghină a fost: ”De ce nu a avut loc în teatru? E ca și cum ați fi în exil, acolo, la universitate”! Mi-a răspuns, cu același zâmbet inegalabil: ”Cum să stau eu în teatru și regizorii aceștia nemaipomeniți să nu aibă loc?!” I-am răspuns cu mâhnire: ”Dar pe regizorii aceștia nemaipomeniți tot dumneavoastră i-ați adus, întâi și întâi, la Craiova, de fapt în România! Și sigur nu s-ar fi supărat să fiți alături!” Mi-a spus, atingându-mi umărul cu o mână și arătând cu degetul celeilalte către vitrinele cu cărți rare: ”Eu am, aici, expoziția mea de carte!”
A fost cel mai emoționant moment pe care l-am trăit la această ediție a festivalului. Mi-am dat, pentru a doua oară, seama că îmbătrânim și că purtăm cu noi, către niciunde, o lume pe cale de dispariție. Prima dată când am avut acest sentiment a fost la expoziția dedicată lui Silviu Purcărete: oamenii de pe pereți, cei mai mulți, erau tineri, erau frumoși, erau mai plini de viață decât noi, cei din sală, mai aduși de spate, mai încărunțiți, mai dezamăgiți, mai blazați.
Fondatorul și sufletul festivalului, Domnul Emil Boroghină a putut fi văzut, în acest an, mai ales la expoziții, la lansările de carte, la conferințe. O retragere discretă din primele rânduri, ca și cum ar dori să lase locul celor tineri, celor puternici, celor care-și doresc gloria. S-ar putea să se uite, destul de curând, faptul că Emil Boroghină nu a căutat slava înfăptuind această manifestare, ci a dorit și a reușit pe deplin să dăruiască tuturor celor implicați și/sau prezenți la festival, o imensă bucurie! S-ar putea să se uite, unele au fost deja omise, bunele obiceiuri de a se da atenție tuturor oaspeților, nu doar celor considerați ”elite” sau ”necesari”. Caietele festivalului au ajuns târziu și nu la toată lumea, mai bine zis doar la foarte puțină lume. Materialele de promovare au fost puține și au arătat destul de meschin. Scrisul minuscul de pe fluturași nu putea fi citit fără o lupă, așa că ne întrebam unii pe alții cam ce o mai fi, pe unde-o mai fi, cu cine-o mai fi următorul eveniment? Dar nu asemenea detalii erau cele mai supărătoare, ci faptul că lipsea ceva acestei ediții, îi lipsea tocmai strălucirea. Festivalul a câștigat în amploare, deja se fac statistici și singurele lucruri lizibile, cu un font rezonabil de pe fluturași (împărțiți și aceia cu parcimonie), erau cele care vorbeau despre numărul de spectacole, de spații de joc și de secțiuni. A fost prima dată când acest festival a fost cuantificat în cifre, după modelul celui de la Sibiu, nu după virtuțile estetice ale a evenimentelor. Păcat! Superioritatea acestei manifestări consta în calitate, eleganță, rafinament, nu în statistici.
Foto: Maria Ștefănescu
P.S. Fotografiile de la expoziția ”Parcul Romanescu în patru anotimpuri” au fost făcute cu telefonul. Lumina se prelingea, puternic, peste fotografii, astfel încât au trebuit căutate colțurile din care acestea puteau fi surprinse. Aș fi putut cere imagini artistului-fotograf, care a realizat exponatele, dar m-am gândit că, așa cum sunt, exprimă mai multă autenticitate, mai multă emoție. Razele soarelui care inundau holul universității, îmi arătau chipul lui Emil Boroghină așa cum va rămâne în istoria teatrului: blajin, luminos, sincer, tolerant, plin de iubire, lipsit de invidie.
Furtuna de William Shakespeare
Traducerea: Valeri Petrov
Distribuția:
Veselin Mezekliev – PROSPERO, Duce de drept al Milan
Radina Borshosh – MIRANDA, fiica lui Prospero
Zhaklin Daskalova – ARIEL, un spirit în slujba lui Prospero
Yavor Valkanov – CALIBAN, locuitor al insulei
Stoyan Pepelanov – ALONSO, Rege al Napoli
Stelian Radev – FERDINAND, fiul său
Valentin Ganev – GONZALO, vechiul sfătuitor al lui Alonso
Zafir Radjab – SEBASTIAN, fratele lui Alonso
Konstantin Elenkov – ANTONIO, fratele lui Prospero și uzurpator Duce de Milan
Stefan Kashev – TRINCULO, un clovn, servitor al lui Alonso
Vasil Draganov – STEPHANO, majordomul lui Alonso
Nencho Kostov – SERVITOR/SPIRIT/C INE
Gergana Zmiicharova – SPIRIT/IRIS
Vyara Tabakova – SPIRIT/CERES
Vladislava Nikolova – SPIRIT/JUNO
Regia/Scenografia/Design lumini: Robert Wilson
Co-regizor: Ann-Christin Rommen
Designer Costume/Păr/Machiaj: Yashi
Co-designer lumini: Marcello Lumaca, Cristian-Petru Simon
Dramaturg: Jutta Ferbers
Co-designer scenografie: Marie de Testa
Designer sunet: Dario Felli
Asistenți regie: Irina Ivanova, Iva Manolova, Alexander Asparuhov, Boiana Buchvarova
Asistenți regie & translatori: Plamen Harmandjiev, Luba Todorova
Asistenți scenografie: Boiana Buchvarova, Emona Stoikova
Asistent design Costume/Machiaj: Nikol Mechkarska
Dramaturg in-house: Svetlana Pancheva
Director tehnic in-house: Tanya Dimitrova
Operatori consolă lumini: Ilya Pashnin, Mariana Hlebnikova
Șef de scenă: Marin Kechidjiev
Regizor tehnic sunet: Julian Stoychkov
Inginer sunet: Boris Nenov
Peruci realizate de Manu Halligan, Ivanka Georgieva
Costumele, recuzita și decorurile au fost realizate la workshop-urile in-house ale NT
Asistent personal al Robert Wilson: Nelson Gellrich
Teatrul Național ”Ivan Vazov”, Sofia, Bulgaria
Data reprezentației: 17 mai 2024
Hamlet de: William Shakespeare
Traducerea: George Volceanov
Distribuția:
Vlad Udrescu – HAMLET
Claudiu Mihail – CLAUDIUS
Ramona Drăgulescu – GERTRUDE
Flavia Hojda/Theodora Bălan – OFELIA
Raluca Păun – POLONIUS
Alex Stoicescu – LAERTES
Eugen Titu – FANTOMA
Cătălin Vieru – ROSENCRANTZ
Darko Huruială – GUILDENSTERN
Marian Politic – GROPAR 1/ AL TREILEA ACTOR DIN PIESĂ
Angel Rababoc – REGELE DIN PIESĂ/ PREOTUL
Costinela Ungureanu – REGINA DIN PIESĂ/ GROPAR 2
Mircea Mogoșeanu – STRĂJER 1
Mihnea Presură – STRĂJER 2
Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistent regie: Laurențiu Tudor
Asistent scenografie: Adelina Galiceanu
Muzica: Tibor Cári
Asistență mișcare scenică: Gloria Bucătaru
Lupte scenice – scrimă: Antonie Mihail
Teatrul Național ”Marin Sorescu”, Craiova
Data reprezentației: 19 mai 2024
Scorpia neîmblânzită, după William Shakespeare
Text de spectacol: Leta Popescu, după o adaptare de Maria Manolescu
Traducerea textelor shakespeariene: Violeta Popa
Distribuţia:
Diana Buluga – RUXANDRA, regizoarea spectacolului
Sânziana Tarța – ANA, autoarea rescrierii
Adrian Cucu – SERGIU, un spectator
Irina Wintze – VIRGINIA, o spectatoare
Patricia BRAD – GETA, plasatoarea teatrului
Silvius Iorga – VICĂ, regizor tehnic
Irina Barbir – MIHA, sufleor
Radu Lărgeanu – ANDREI, actorul-vedetă care îl joacă pe BAPTISTA
Cosmin Stănilă – Mihai – actorul care îl joacă pe PETRUCCIO
Cecilia Lucanu-Donat – Irina – actrița care o joacă pe CATERINA
Radu Dogaru – Dragoș – actorul care îl joacă pe HORTENSIO
Alexandra Tarce – Alina – actrița care o joacă pe BIANCA
Diana-Ioana Licu – Iulia – actrița care o joacă pe CRISTINA
Regia: Leta Popescu
scenografia: Bogdan Spătaru
Muzica: Radu Dogaru
coregrafia: Andrea Gavriliu
Asistență de regie și colaje video: Irina Caraulă
Asistent de coregrafie: Ioana Moldovan
Design lumini: Jenel Moldovan
Teatrul Național Cluj-Napoca
Data reprezentației: 20 mai 2024
