Mă simt ca la început de carieră. Am mai spus asta!
Cunosc locuri, cunosc oameni! Pe unii îi recunosc, îi regăsesc cu ani în plus, dar și cu mai multă experiență, subtilitate în creație. REcunosc teatre, cu alți directori, cu alți artiști, cu aceleași năzuințe: de succes, de aplauze!
Teatrul se schimbă, dar, în esență, încă mai găsește resurse să rămână același. Oare până când?
Am fost de curând la un teatru relativ tânăr, Ariel, din Râmnicu Vâlcea. A luat ființă în 1998, ca urmare a inițiativei unui grup de juni entuziaști în fruntea cărora se afla, la acea vreme, Doina Migleczi. În urbe există două instituții de spectacole, Teatrul Municipal Ariel și Teatrul Județean ”Anton Pann”, care funcționează fără a se leza reciproc. Fiecare are publicul său și m-am bucurat să aud că funcționează fără incidente. M-a impresionat și sala aproape plină într-o zi de duminică.
Ariel are două spații de joc, sala inițială, din Parcul Zăvoi, renovată, cochetă, însă cu un număr mic de locuri, și Cinematograful ”Geo Saizescu”, mult mai încăpător, unde am văzut ”Tartuffe”. Ambele teatre au un soi de aură, pentru că permanent au fost în competiție, într-o competiție loială, și mereu publicul a avut de câștigat din aceste eforturi. Este de mirare, totuși, cum, într-un oraș atât de mic, nu s-a pus problema comasării, sau s-o fi pus, dar important este că au rămas amândouă pentru mai departe. Ca în oricare teatru din România, lucrurile s-au petrecut sinuos, cu ani de succese și ani de anonimat, însă, acum, cu ocazia acestei premiere, mi s-a părut că oamenii de acolo își doresc o revitalizare, o recunoaștere (din nou) la nivel național. Este, probabil, motivul pentru care, la împlinirea a 25 de ani de existență, a fost invitat să monteze un text clasic memorabil (”Tartuffe” de Molière), Gelu Badea, regizor și profesor universitar cu ani buni de practică scenică și didactică.
”Tartuffe” nu e un text simplu, ușor de montat cu o mână de actori, proveniți de la școli diferite, cu mai multă sau mai puțină experiență scenică. Tocmai de aceea, Gelu Badea a preferat să facă o serioasă remodelare a piesei, cu multe tăieturi, astfel încât textul să se plieze pe distribuție. Important este faptul că figurile centrale au fost temeinic acoperite de interpreți și că celelalte personaje au devenit sateliți în jurul eroilor principali, astfel încât întregul să fie un spectacol agreabil, ușor de urmărit, picurat, pe alocuri, cu momente memorabile, cum sunt scenele cu Orgon și Tartuffe sau sfârșitul imprevizibil, asemănător unei revolte populare spontane. La finalul reprezentației, Tartuffe este ucis cu sadism de către celelalte personaje, devenite, pe neașteptate, societatea care nu mai poate răbda manipularea, trădarea, făcându-și dreptate cu ce apucă la mână. Această răzvrătire colectivă transformată în crimă nu este doar surprinzătoare, ci și moralizatoare. Ne aflăm în fața unui spectacol cu accente contemporane, în care eroii, îndelung manipulați și profund dezamăgiți, încearcă să-și facă singuri dreptate. În fapt, ne aflăm în fața unei societăți șubrezite de eșecuri repetate, dezagregate, fără cârmă, fără principii, care poate fi ușor manevrată, sistematic mințită, umilită, până în momentul în care răzbate un sentiment de indignare, de ură feroce împotriva ipocriziei, a minciunii, a trădării repetate. Mi-a fost greu să asimilez un astfel de final pentru ”Tartuffe”; a trebuit să refac firul întregii acțiuni ca să-mi dau seama că e posibilă și o asemenea conotație. Astfel, ne întâlnim cu un Tartuffe contemporan, care mizează mai puțin pe clasica lingușire și pe prefăcuta sa evlavie și infinit mai mult pe prostia și credulitatea omenească. El joacă la vedere josnicia, meschinăria. Își bate joc, fără limite, de onoarea, de generozitatea și de naivitatea lui Orgon. În vreme ce o pețește pe fiica acestuia, încearcă să-i seducă și soția, fără rușine, fără perdea, fără scrupule. Numai orb să fii și să nu vezi! Interpretul lui Tartuffe, actorul Alin Păiuș, are și dibăcia, și datele necesare pentru interpretarea unui asemenea tip de personaj, deloc ușor de ținut în frâu. Nu-și ascunde decât rareori trupul atletic sub simulacrul de sutană, care doar amintește de vreo religie, oricare ar fi aceasta. O mobilitate și o expresivitate deosebite îl ajută să imagineze, pe rând, când ingenuitatea, când virilitatea, când perversitatea, când misoginismul. Prin contrast, Gabriel Popescu, artist cu o bogată experiență de scenă, face un Orgon, lipsit de personalitate, chinuit de îndoieli, plângăcios (pe alocuri, cam prea…). Este un contrast izbitor între personajul umil, fără demnitate, ușor de păcălit realizat de Gabriel Popescu, și cel sprinten, versatil, arogant, demagog, fals al lui Alin Păiuș. Pe cei doi a și mizat regizorul, construind, în jurul lor, întreaga tramă.
Cătălina Sima, în Dorine, își depășește cu mult calitatea de rezoner, urzind și desfăcând povestea, cu agilitate și mult trăirism (pe alocuri, cam prea mult, mai ales în ultima scenă…). Vioiciunea și implicarea actriței farmecă publicul, însă, ar trebui să fie ceva mai atentă la limita până la care se poate avânta pe scenă.
Un personaj aparte, croit într-o notă inedită este cel realizat de Anca Olteanu, în Elmire, tânăra soție a lui Orgon. Joacă o continuă mirare, și-i stă bine, pentru că e frumoasă și (cel mai) bine îmbrăcată. Costumul îi scoate în evidență nurii, astfel încât începi să-i înțelegi ”bietului” Tartuffe, jindul după aceasta, în timp ce plănuiește, împreună cu Orgon, căsătoria cu Marianne (Mădălina Floroaica). Consider că e foarte greu să joci uimirea, în diverse ipostaze, cu diferite nuanțe, într-un spectacol de două ore și că Anca Olteanu este, în această producție, însăși esența nedumeririi pure! O apariție notabilă, de ”moderator” respectabil și util este cea a lui Alin Holcă (în Cléante), actor impozant, manierat. Face, cumva, o notă aparte față de restul distribuției, distingându-se prin rostirea, mersul și gesturile elegante.
Celelalte personaje constituie, fără disonanțe și fără sclipiri, apariții discrete și utile în economia reprezentației.
Din păcate, se simte/vede faptul că spectacolul a fost făcut cu cheltuială puțină! Decorurile sunt realizate cu maximă atenție pentru a ascunde, pe cât se poate, sărăcia: perdelele dintr-o folie banală devin translucide datorită luminilor bine puse (felicitări!); o masă ca de măcelărie este obiectul central al spațiului de joc, mica scenă în scenă pe/sub care se joacă momentele cele mai importante și care devine, la final, platforma pe care este ucis, cu sânge rece, Tartuffe. De impact este oglinda pe care o ridică personajele peste cadavrul lui Tartuffe, astfel încât să-i putem remarca rănile, dar și pentru a ne vedea pe noi, cei din sală.
Costumele, cu mici excepții, sunt improvizate, potrivite și expresive rămânând cele purtate de Elmire și Tartuffe. Faptul că nu sunt unitare te pot duce cu gândul că s-a dorit o atemporalitate, dar te pot face și să te gândești că s-au folosit elemente găsite în magazie, cu mici retușuri. Poate că asemenea discrepanțe ascund o atentă gândire regizoral-scenografică; mărturisesc, eu nu am fost în stare să o deslușesc.
”Decorul” sonor a fost atent gândit astfel încât să slujească reprezentația și devine esențial în momentele finale.
Cu cele bune și cu unele neîmpliniri, consider că producția aceasta ambițioasă, de altfel foarte bine primită de public, merită un carat în plus pentru stăruința cu care trupa dorește să se reinventeze.
Am fost primită cu multă deferență, ca pe vremuri, când erau îndelung așteptați criticii din Capitală. Mi-am și ne-am adus aminte de discuțiile cu artiștii ale unor importanți critici de specialitate, ce încă mai dădeau o direcție teatrului românesc și vorbesc doar de cei formați până în 1990: Valentin Silvestru, Victor Parhon, Dinu Chivu, apoi, mai încoace: Magdalena Boiangiu, Mircea Ghițulescu, Ștefan Oprea, Florica Ichim, Dumitru Solomon, Cristian Buricea-Mlinarcic, Irina Coroiu, Alice Georgescu, Constantin Paiu, Ion Parhon, Doina Modola, Roxana Croitoru, Ludmila Patlanjoglu, Natalia Stancu, Doina Papp, Miruna Runcan… Erau emoționante și de mare folos acele întâlniri, în care se vorbea despre creație, despre împlinirile și neîmplinirile spectacolelor urmărite, despre interpretarea actorilor și despre viziunea regizorală. ”O, ce zile frumoase!” Suntem din ce în ce mai ocupați și alegem să vedem spectacole după numele regizorilor de top sau după prietenii; e păcat! Directorii teatrelor mici din țară fac eforturi deosebite pentru a aduce specialiști la premiere și au nevoie de consiliere, de încurajare, de susținere. Cât ne-ar costa din timpul nostru prețios un drum la Petroșani, sau la Râmnicu Vâlcea, sau la Deva, sau la Reșița, sau la Baia Mare, sau la Pitești?! Comoditatea oamenilor de teatru se răsfrânge crunt în banalizarea actului scenic, iar lamentațiile noastre privind calitatea spectacolelor nu-și prea mai au rostul. Este tot mai evident faptul că, în afara unor teatre devenite elitiste la un moment dat, și căutate, cu asiduitate, de către critici (atâția câți sunt, că alții pare că se ivesc tot mai rar) ca pomul lăudat, celelalte rămân ale urbei în care ființează. Spun asta cu un imens sentiment de jenă, pentru că, în vremea cât am fost director de teatru, am declinat multe asemenea invitații. E drept, am încercat să suplinesc prin invitarea tuturor criticilor pe care îi cunoșteam, mai ales la festival, când am organizat colocvii, discuții cu creatorii spectacolelor și cu publicul. Mi s-au părut de un real folos pentru toată lumea, le consider necesare în continuare.
Teatrul Municipal ARIEL, Râmnicu Vâlcea
TARTUFFE (Impostorul)
de Molière
Distribuția:
Tartuffe – Alin Păiuș
Orgon – Gabriel Popescu
Dorine/ Portărelul – Cătălina Sima
Elmire – Anca Olteanu
Cléante – Alin Holcă
Marianne – Mădălina Floroaica
Damis – Mihai Alexandru
Doamna Pernelle – Julliet Attoh
Valère – Ionuț Mocanu
Regia: Gelu Badea
Costumele: Carmen Prodan
Asistent regie: Georgiana Marin
Foto: Maria Ștefănescu
Data reprezentației: 31 martie 2024
