Ca om de teatru cu o activitate de peste 30 de ani în domeniu, am fost mereu interesată de traiectoria unor regizori, cu deosebire de a celor care au absolvit în perioada în care am devenit eu critic de teatru. Unora dintre aceștia le-am urmărit evoluția încă de la debut, adesea fiind impresionată de dezvoltarea lor profesională. Printre ei se numără și Sorin Militaru.
Exponent al Generației 2000, Sorin Militaru a terminat întâi Institutul Politehnic Iași (TCM), a practicat, la Brăila, jurnalismul, pentru o perioadă de timp, și abia apoi a absolvit Facultatea de Teatru – specializarea Regie, la clasa Cătălinei Buzoianu, (UNATC ”I.L. Caragiale”, București).
Întotdeauna am crezut că regia de teatru este o profesie a maturității, presupunând măcar o minimă experiență de viață înainte de debut. Cum ai putea crea tu însuți povești despre existență, dacă nu le-ai trăit, dacă nu ai trecut prin eșecuri, dezamăgiri? Doar năzuințele juvenile nu mi se par a fi de-ajuns pentru un debut regizoral.
Este motivul principal pentru care i-am urmărit, vreme îndelungată, cariera.
A început în forță, din studenție, cu „Salonul numărul 6″ de A.P. Cehov, la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila (2002), pentru care a fost nominalizat, la Gala Premiilor UNITER, secțiunea Debut. Tot în timpul facultății a montat ”Șefele” de Werner Schwab, la Teatrul Act, preluat, apoi, de Teatrul Odeon, spectacol care s-a jucat, cu mare succes, vreo 15 ani, dacă îmi aduc bine aminte. A mai regizat, la Odeon, ”Genocid sau Ficatul meu e fără rost” de același Werner Schwab, ”Livada de vișini de A.P. Cehov și ”Extrem” de William Mastrosimone.
Cariera lui Sorin Militaru este prolifică, regizând în teatre din țară, precum: Teatrul ”Sică Alexandrescu”, Brașov (”Jar de munte” de Peter Turrini, ”Auto” de Ernesto Caballero, ”Portugalia” de Egeressy Zoltan, ”Cu sufletul nu-i de glumit” de Dimitré Dinev), Teatrul Național, Târgu-Mureș (Compania ”Liviu Rebreanu” și Compania ”Tompa Miklos”, unde a montat ”Somn” de Jon Fosse, ”Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare, ”Nora” de Ibsen, ”Alcesta”, tragedie antică de Euripide, ”About Ubu”, dupa Alfred Jarry, ”Terminal” de Frații Presniakov), Teatrul Național București (”Viața mea sexuală” de Cornel George Popa), Teatrul Național Cluj (”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare), Teatrul ”Tony Bulandra” Târgoviște (”Antigona” de Sofocle, ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, ”Unchiul Vania” de A.P. Cehov), Teatrul ”Ioan Slavici”, Arad (”O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale), Teatrul de Nord Satu Mare (”Portugalia” de Zoltan Egressy, ”Pescărușul” de A.P. Cehov, ”O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, ”Familia Toth” de Orkenyi Istvan, ”Casa Bernardei Alba” de Garcia Llorca), Teatrul ”Tomcsa Sandor”, Odorheiul Secuiesc (”Pescărușul de A.P. Cehov, ”Electra” și ”Oedip” de Sofocle), Teatrul ”Fani Tardini”, Galați (”Paraziții” de Marius von Mayenburg), Teatrul ”Bacovia”, Bacău (”Cu sufletul nu-i de glumit” de Dimitré Dinev, ”Ich Bin Ophelia” de Gertrud Fussenegger, ”Viata e în direct doar aici” de Radu Herjeu). După cum se poate vedea, este dintre creatorii cărora le place să se întoarcă prin teatrele cu care a colaborat.
În acest moment este angajat al Teatrului ”I.D. Sârbu” din Petroșani, unde a semnat spectacole precum ”Casa Bernardei Alba” de Garcia Llorca, ”D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, ”Cu sufletul nu-i de glumit” Dimitré Dinev, ”Moartea lui Ipu” de Daniel Oltean, ”Repetiție Generală” de Aldo Nicolaj (despre care am scris nu de mult), ”Soldatul Svejk” de Jaroslav Hasek.
A fost regizor angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț între 2005 și 2007.
A fost directorul artistic al Teatrului de Stat din Constanța între 2007 și 2010.
A fost producător la Pirma TV și regizor colaborator la TVR și Pro TV.
A avut colaborări în străinătate (Ungaria, Serbia, Austria, Republica Moldova).
De curând, am fost la premiera Teatrului ”Alexandru Davila” din Pitești, cu spectacolul ”Cu sufletul nu-i de glumit” de Dimitré Dinev. Cum îmi place să fiu un om informat când scriu despre un spectacol/eveniment, aflu că Sorin Militaru e la a cincea montare cu acest text (după cele de la Teatrul ”Sică Alecsandrescu” din Brașov, Teatrul de Nord din Satu Mare, Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul ”Bacovia” din Bacău). Și cum, în zilele acestea, se discută cu înflăcărare, pe rețelele de socializare, despre spectacolul ”Hedda Gabler” de Ibsen, pus în scenă, pentru a doua oară de către Thomas Ostermeier, la interval de aproape 20 de ani, pot spune că cele cinci reluări ale textului de către Sorin Militaru reprezintă categoric un record. Nu sunt de acord cu cei care susțin că montarea identică a unui text în mai multe teatre este condamnabilă. În primul rând, nu cred că există posibilitatea unui ”copy paste” în teatru, pentru simplul motiv că se lucrează cu oameni. Actori diferiți nu pot crea personaje identice în producții diferite. Discuția e veche în România, încă din anii ’90, când Andrei Șerban, abia revenit în țară, a montat, la TNB, ”Trilogia antică” pentru a câta oară? Nu se mai știe! Se spunea, pe-atunci, că le-a arătat artiștilor filmarea spectacolului pe care dorea să-l refacă în București și că i-ar fi obligat să facă așijderea. Multă lume a fost revoltată, însă infinit mai mult public s-a bucurat că a putut vedea asemenea punere în scenă. Eram tânără, eram tumultuoasă și, înainte de a merge la reprezentații, am clamat, alături de alții, că regizorul ar fi trebuit să facă un efort realizând un spectacol original în țara despre care spunea că îi este foarte dragă și căreia îi dusese dorul. După ce am văzut spectacolele Trilogiei mi-a trecut. Am fost fascinată și, de atunci, socotesc că o producție scenică de succes merită să fie văzută, în perioade diferite, în teatre diferite sau nu, de către publicuri diferite. Și, oricum, asemenea refaceri nu pot fi copii la indigo. Nici măcar reprezentațiile aceleiași producții nu sunt la fel. Ele depind de starea actorilor, de primirea/ respirația spectatorilor; pentru fiecare reprezentație există momente de grație și momente de rutină. Cu onorariile echipei de creație, însă, poate fi deschisă altă dispută, pentru că sigur montarea unui text în același fel de mai multe ori nu cred că presupune același efort ca realizarea unui spectacol nou (nu includ actorii aici). A fost doar o paranteză legată de controversele privind creația lui Ostermeier la TNB și care nu are cine știe ce relevanță pentru spectacolul piteștean. Aș putea spune cel mult că producțiile de acum mai mulți ani puteau fi mai legate de situația migrației decât cea de azi, pentru că, între timp, ne-am obișnuit cu plecarea românilor peste hotare spre a căuta de lucru, cu greutățile, tristețile și dezamăgirile lor.
Ne asemănăm mult, ca mentalități, obiceiuri, sentimente cu oamenii țărilor de lângă noi și mai ales cu cele ale bulgarilor. Trăim aceleași lucruri cam în același fel, iar Dimitré Dinev reprezintă, pentru vecinii noștri, cam ceea ce reprezintă, pentru noi, Matei Vișniec. Amândoi și-au părăsit țara pentru Occident, amândoi scriu despre soarta și suferințele celor plecați de acasă în străinătate, pentru a căuta unui trai mai bun.
Dimitré Dinev s-a născut în 1968 la Plovdiv, Bulgaria. În 1990 emigrează în Austria, unde studiază Filosofia și Limba și literatura rusă. Încă de la început scrie direct în limba germană. Scrie texte pentru teatru din 1999, dar se remarcă, pe plan internațional, abia în 2008, cu romanul ”Engelszungen”.
Piesele sale au fost traduse în peste 15 limbi, iar scenariile de film i-au adus, de asemenea, recunoaștere internațională.
Pornesc analiza spectacolului ”Cu sufletul nu-i de glumit”, de la Pitești, cu un citat al autorului: „Cele mai sumbre și mai îngrozitoare povești se pot împărtăși doar prin umor, numai așa devin suportabile, fără să-și piardă din efect și autenticitate. Ele pot rămâne chiar mai mult timp în conștiința noastră, pentru că preferăm să ne amintim mai degrabă lucruri despre care am râs. În scrierile mele am optat, mai mult sau mai puțin deliberat, pentru acest stil.“
Producția regizată de Sorin Militaru, însă, deși are toate ingredientele unei comedii negre, nu m-a putut face să râd, nici să aplaud vreo scenă, nici să aplaud la final. Dimpotrivă, mi-a lăsat un gust tare amar.
Povestea pornește de la un banal accident pe un șantier vienez de construcții, în urma căruia unul dintre muncitori, cel bulgar, moare. Pentru a-i face ”trecerea” mai ușoară, soția îi invită pe colegii mortului și pe șeful de echipă (singurul austriac și cu conștiința că e șef, mereu șef, ceilalți fiind, toți, imigranți din Balcani) la un priveghi după obiceiul țării din care provine decedatul. Cu băutură și mâncare, cu o bocitoare și muzică la acordeon, pentru că era tânăr și trebuia să aibă parte de o ultimă petrecere ca acasă. După sosirea bocitoarei și a invitaților, soția pleacă să-și culce copiii, aflați la niște prieteni. Lui Nikodim, mortul, îi căzuse o găleată cu mortar în cap, tocmai în pauza de prânz. Colegii de muncă sunt conștienți de faptul că oricăruia dintre ei i se putea întâmpla asemenea necaz și, poate tocmai de aceea, încearcă să-i regizeze celui trecut la cele veșnice o noapte de pomină, care degenerează, repede, într-o adevărată orgie. La dezmăț, participă și mortul, iar viii trec, uneori, prin sicriu, ca și cum ar dori să afle ce-ar simți dac-ar fi în locul mortului. Nikodim este așezat la masă, întâi pentru un păhărel, fiindcă îi cam plăcea să bea. Urmează dezlănțuirea, cu lacrimi, cu sentimente, cu amintiri, cu bocit pământean și cu arii ”nepământene” susținute de Charon, barcagiul de pe Styx, care trece sufletele spre lumea de apoi, cu muzică lumească, excelent interpretată la acordeon. Este adusă chiar și o femeie fatală, care să-l mai înveselească pe mort că, deh, va pleca pe drumul către veșnicie! Și toate acestea se petrec la limita dintre grotesc și tristețe, dintre comic și tragic. E vorba de niște oameni aflați la marginea societății, fără prea multă școală, fără prea multe idealuri, aciuați de pe te miri unde într-o țară bogată, pentru a mai câștiga un ban în plus. Atât!
Pe alocuri, reprezentația este de un realism greu de suportat. Într-un decor sumbru (scenografia: Roxana Răduț), cu elementele unei modeste sufragerii, în care tronează o masă pe care se află, la început, sicriul cu mortul, iar pe dulapuri se aprind, din când în când, lumânări, sugerând cumva locul dintre lumi, actorii se mișcă după o savantă coregrafie. Ioana Podăreanu (văduva Pavlina Stavreva), începe reprezentația cu emoție, prezentându-ne tragedia de pe șantier și strădania sa de a-i face soțului o plecare ”frumoasă” către tărâmul fără de întoarcere. Nu pregetă să se urce în sicriu pentru o ultimă îmbrățișare. Colegii lui Nikodim au fost aleși cu grijă de către regizor, după tipologii, și fiecare va reuși să ne impresioneze cu jocul în crescendo, nuanțat, vivace. Par a fi cuprinși într-un dans păgân în jurul mortului, căruia tot încearcă să-i împlinească o ultimă dorință: de la primul păhărel se ajunge lesne la o plimbare cu bicicleta, la fotografii de grup sau la dansul cu femeia de stradă adusă special pentru Nikodim. Fiecare dintre acești ”tovarăși” își interpretează partitura cu acuratețe, având momentele sale de ieșire la rampă: Florin Dobre, în austriacul Josef Schutt, joacă aroganța micului șef lipsit de personalitate, cu aplomb, solicitând, continuu, recunoașterea și respectul cuvenite măruntei sale funcții. Dan Andrei este dezinvolt rolul ”regizorului” (Bora Soric), care leagă și dezleagă faptele nopții de pomină; el o aduce și pe Nadejda Prekupenko, femeia decăzută, pentru binele mortului, dar și pentru fericirea viilor, precum și pe muzicantul care întreține atmosfera ce se vrea veselă, dar se află mai mult la limita burlescului. Ada Dumitru întruchipează femeia decăzută, care încearcă să-și înveselească tovarășii, cu gesturi mai degrabă timide, ce mustesc de nefericire și ratare. Adrian Duță (Zeko Zekov) este un superstițios de tip balcanic, care sare în sus să repare orice greșeală lumească (acoperă oglinzile, ca nu cumva să se oglindească în ele chipul mortului); este mereu prezent și este opusul lui Charon, vâslașul de pe Styx ce traversează agale, din timp în timp, scena, cântând excepțional arii de operă (Marius Bălan este absolvent de conservator). Apariția acestui personaj dintre lumi are capacitatea de a ne da fiori, în ambianța sumbră, fumegândă. Charon nu-l trece râul pe Nikodim pentru că acesta pierduse bănuțul pe care trebuia să i-l dea drept tribut. Ca să vezi, și la cumpăna dintre lumi, tot banul contează! Corect își joacă partitura și Marius Furtună, în rolul lui Virgil Mistrianu, un personaj ceva mai anost.
Cei mai versatili sunt, însă, Gogu Preda (Nikodim Stavrev – Mortul) și Mirela Popescu (Sladka Srebreva – Bocitoarea). Au și rolurile cele mai ofertante, desigur. Gogu Preda, cu o expresivitate deosebită, ”dă viață mortului” într-un chip comic de netăgăduit. Coregrafia mișcărilor sale induse de celelalte personaje ne poartă cu gândul la o enormă marionetă însuflețită. Mișcările frânte ale trupului și membrelor sale sunt mereu în contratimp cu ochii închiși și chipul împietrit. Nicio mișcare greșită, niciun gest în plus! În rolul Bocitoarei, Mirela Popescu, actriță de forță, poate cam prea puțin folosită și mai niciodată pe deplin, dă adevărata măsură a talentului său. Are umor, dar poate să ne și emoționeze, cu un gest, cu o replică scurtă. Bocitoarea ei este una atipică din scriitură; s-a specializat în asta ca să mai pună un ban de-o parte. Cunoaște mulți oameni și le oferă tuturor ceea ce se așteaptă de la ea, după caz: conversație, bocet, povești, destăinuiri. În restul timpului, este o femeie de lume, care flirtează, se îndrăgostește, suferă, este geloasă pe femeia fatală adusă din senin la priveghi. Bea, cot la cot, cu bărbații aflați la priveghi. Se confesează. Își descoperă sufletul mizer de femeie nefericită. Cei doi actori, Mirela Popescu și Gogu Preda, sunt sarea și piperul spectacolului, fără a exagera, având mereu o interpretare de substanță.
Nu știu cum vor fi fost celelalte patru montări ale acestui text, care, la o primă vedere, poate părea depășit, prăfuit, cam de început de secol 21, dar știu că această versiune poate atinge sufletul spectatorilor prin despicarea, cu mare atenție, a celor două dimensiuni: real – spiritual. Sub grotescul celor mai multe momente se simte firul fragil și sensibil al unor întrebări aproape filosofice. Ce va fii fiind dincolo? Cum va fi fiind? Mai putem avea dorințe? Ne mai putem bucura de micile daruri ale vieții, precum o plimbare cu bicicleta prin sufragerie, un dans erotic, o fotografie de grup?
Nu mi s-a părut un spectacol ușor de asimilat, iar râsetele și aplauzele publicului m-au pus mai tare pe gânduri. Cred că e nevoie de o anume experiență ca să treci de primul strat al unui asemenea text, al unei asemenea puneri în scenă. Mi s-a părut de-o tristețe incomensurabilă dansul buf pe muzica de acordeon excelent și serios interpretată de către Ștefan Gilă (Muzicantul), cum la fel mi s-au părut și momentele în care colegii mortului își dădeau seama că oricăruia dintre ei i s-ar fi putut întâmpla nenorocirea. În urma unor asemenea momente, simțeau nevoia de a-i mai împlini o dorință decedatului, în fond de a fugi de ei înșiși, de întâmplarea nefericită, de moarte. Tot spectacolul a fost asemeni unui dans bizar al unor oameni vii deja morți! Întreaga reprezentație a însemnat, pentru mine cel puțin, o spaimă teribilă de moarte, care se manifesta hilar, caricatural, angoasant.
Teatrul ”Alexandru Davila, Pitești
CU SUFLETUL NU-I DE GLUMIT
de Dimitré Dinev
traducerea: Dan Stoica
Distribuția:
Nikodim Stavrev – Gogu Preda
Pavlina Stavreva – Ioana Podăreanu
Josef Schutt – Florin Dobre
Bora Soric – Dan Andrei
Virgil Mistrianu – Marius Furtună
Zeko Zekov – Adrian Duță
Sladka Srebreva – Mirela Popescu
Nadejda Prekupenko – Ada Dumitru
Charon – Marius Bălan
Muzicantul – Ștefan Gilă
Regia artistică: Sorin Militaru
Scenografia: Roxana Răduț
Muzica: Dragoș Cohal
Foto: Teatrul ”Alexandru Davila”
Data reprezentației: 7 aprilie 2024
