Atunci când mi-am făcut blog promiteam că voi posta articole despre teatru (și chiar despre metehnele sale) săptămânal. Promiteam că voi REdeveni cronicar dramatic/ critic, cum fusesem la începutul carierei. Cei peste 16 ani de manageriat (la Buzău, apoi în București), subjugată fiind de birocrație, de administrație, de poveștile colegilor mei artiști, de strategii și repertorii, de proiecte și rapoarte, nu mi-au lăsat vreme, nici măcar pentru a-mi face o carte de vizită frumoasă, scrisă în două limbi, cu litere aurite, cum am văzut la mulți șefi contemporani. M-am îndepărtat de scris!
Am crezut că întoarcerea la scris va fi eliberatoare. M-am înșelat. Am postat cu sincope mari de timp, pentru că mă despovărasem de un program riguros. După 42 de ani de muncă, în care nu știu dacă am însumat o lună de concedii medicale (jumătate din timp fiind carantina din pandemia covid 19), iar zilele de concediu nefolosite, peste sută, mi-au fost ”returnate” în bani la demiterea mea din ”Nottara”, am avut sentimentul elevului care scapă de școală pentru că a venit vacanța mare!
N-am alunecat în depresie fiindcă nu mai aveam serviciu! Dar îmi era peste poate să uit cum câțiva (fără nume) s-au ”ocupat” de sfârșitul carierei mele spre a se cocoța ei în loc! Pentru asta singura lor acțiune fusese un complot rușinos finalizat cu reclamație mincinoasă.
Am constatat repede că stând pe margine e mai ușor să observi nedreptățile, micile și marile eșecuri ale altora, zâzania din breaslă, mică în comparație cu dezbinarea din țară, cu dihonia din lume!
Așa s-a făcut că a fost mai lesne să scriu, despre subiectele ”fierbinți”, mici eseuri și pamflete, pe care să le postez pe Facebook, pentru că n-aveau ”față” de blog! Efemeride le-aș putea spune! Însă, nu mică mi-a fost mirarea că prindeau la cititori. Facebook-ul s-a gândit să mă numească, într-o bună zi, ”creator digital”. Nu știu dacă-i o ”avansare”, dar e distractiv pentru că pot să-mi urmăresc ”vizualizările”/ ”spectatorii”/ ”clicurile”/ ”reacțiile”/ ”interacțiunile”. M-a făcut și ”creator în ascensiune”, ”inițiator de conversații”, iar, de la o vreme, mă tot îmbie să accept reclame pentru a fi plătită. Sunt ”compatibilă”! E amuzant! Dar am neglijat blogul de tot. Și apucasem să-mi fac și pe-acolo auditoriu.
Păcat de el, mi-am spus într-o zi, aflându-mă, la o cafea, cu o fostă colegă de facultate, devenită veche prietenă! ”Hai să-l resuscităm”, am zis! ”Hai”, zice! Era prin noiembrie trecut. Au urmat Sărbătorile, apoi tot felul de întâmplări la nivel de mică ”celulă” familială! M-am luat cu altele, mai terestre, mai presante! Până-ntr-o zi când Crenguța Manea mi-a amintit că avem restanțe la scris. Am văzut împreună o ministagiune la Teatrul Maghiar din Cluj, cam către sfârșitul anului trecut. Atunci ne-am și propus să resuscităm blogul.
”… Da’ nu singură!”
Iar Crenguța s-a ținut de cuvânt: a scris, mi-a trimis… Eu m-am împotmolit la un spectacol care mi-a plăcut prea mult. Era prea aproape de mine, de înțelegerea mea asupra teatrului, de dragostea mea pentru teatru. Nu am să vă spun titlul acum, pentru că încă mă lupt să scriu despre el. Mă lupt, da, fiindcă mereu mi se pare că am scăpat ceva, o nuanță, un gest, un sunet.
Dar până mă mai lupt eu cu scrisul despre acest fabulos spectacol, vă invit să citiți articolul Crenguței Manea.
E doar începutul unei colaborări, sperăm, durabile! Urmează să ne facem un plan… de scris. Pe care sigur îl vom încălca. Vor urma alte planuri, alte articole. Până când vom găsi ritmul! Sper!
