Petroșani. Teatrul ”Ion D. Sîrbu” la ceas aniversar!

-

 (4 – 10 decembrie 2023)

Într-o lume debusolată, amenințată permanent de crize economice, sanitare, politice, sociale, nimeni nu pomenește despre criza culturală. Probabil pentru că a devenit cronică și este tratată doar cu „paliative”.

Totuși, până și într-o astfel de lume plină de buboaie, mai au loc evenimente dătătoare de speranță. Într-un orășel de munte rămas fără minerit, adică fără nicio perspectivă, cu blocuri amintind dramatic de perioada comunistă, un teatru a avut, la sfârșitul anului trecut, prilej de sărbătoare: 75 de ani de existență. Asemenea manifestări, pe lângă programarea unor spectacole (instituția își arată tot ceea ce consideră că are mai bun, mai reprezentativ) înseamnă și bucuria unor întâlniri, a unor dezbateri. Înseamnă cunoașterea unor locuri și a unor oameni. De pildă, am revăzut prieteni de care nu mai știam nimic de ani de zile și, împreună, am vizitat vechiul teatru, acum devenit hotel cu cel mai cunoscut restaurant al urbei. Pe frontispiciu scrie, și azi, ”Societatea Petroșani/ Cazinoul Muncitoresc”. Nici nu mi-am putut închipui că ar fi existat așa ceva în comunism. Cât despre un teatru transformat în restaurant nici nu știu ce să zic! Decât să se dărâme sub povara timpului și a nepăsării, poate că e mai cu folos așa! Clădirea este reabilitată și bine întreținută; am vizitat și m-a impresionat sala de spectacole devenită… sală de mese (a se citi ”de festivități”). Regizorul care însoțea micul grup format ad-hoc, Horațiu Ioan Apan, ne-a spus întreaga istorie a locului. A fost construit, în perioada interbelică, de Societatea Anonimă Română Petroșani și a purtat, încă de atunci titulatura care mai există și azi. Pe scena acestuia au fost jucate, la început, spectacole ale unor trupe din țară, până când, în 1948, Ministerul Artelor și Informațiilor avea să înființeze Teatrul Poporului, filiala Valea Jiului, care, un an mai târziu, a devenit Teatrul de Stat ”Valea Jiului”. În 1981, teatrul a fost mutat în actualul sediu, tot o clădire – monument, datând din 1905, căreia, însă, i s-a adăugat o sală de spectacole, cu foaier, scenă, culise, pod și dotări tehnice adecvate și care a fost inaugurată în 1983. Din 1991, teatrul a primit titulatura Teatrul Dramatic ”Ion D. Sîrbu”. Am fost impresionată să aflu că activitatea teatrală în acest oraș miner nu a avut, de-a lungul vremii, vreo întrerupere, vreo dorință de ”comasare/ fuzionare”…

Împreună cu Ana și Horațiu Ioan Apan

Și a mai fost o întâmplare inedită pe care merită să o amintesc înainte de a vorbi despre evenimentul propriu-zis. La plecarea din oraș, chiar în sala de așteptare a Gării abia renovate am văzut câteva polițe cu cărți. M-am minunat împreună cu colegii de drum. Apoi, a intrat un domn îmbrăcat în uniformă CFR, care a împărțit pliante pe a căror copertă scrie ”Ion D. Sîrbu – Frunza cea neagră/ Sfântul Petru în Petrila”. L-am întrebat dacă trebuie să plătim pentru ele și mi-a răspuns că sunt daruri. Ne-a plimbat prin toată gara, arătându-ne machete ale unor vechi locomotive, fotografii și hărți ale Defileului Jiului prin care urma să trecem curând, și o altă sală plină cu cărți, încă nearanjate în rafturi. Ne-a spus că se mai fac lucrări de reabilitare-modernizare la gară și că, încet-încet, aceasta va deveni o gară-muzeu, cu  bibliotecă pentru călători. Ne vorbea cu pasiune despre oraș, despre mineri, despre Ion D. Sîrbu și despre Mihail Sebastian și n-am scăpat până nu am văzut, pe o laterală a clădirii, un banner cu un citat din cunoscuta piesă ”Steaua fără nume”: ”Pentru un târg de provincie ca al nostru, gara este marea, este portul, necunoscutul, depărtarea. Este dorul de a pleca, de a fugi”. Când am îndrăznit să mă uit la ceas, speriată că voi pierde trenul, mi-a spus șugubăț: ”Stați liniștită, nu pleacă trenul fără să-i dau eu liber. Sunt șeful gării!” M-a emoționat aproape cât un spectacol bun prezența acelui șef de gară, pe nume Ioan Dorel Șchiopu. Nu credeam să mai existe oameni îndrăgostiți de profesie, îndrăgostiți de istoria culturală a locului și care să transforme în poveste instituția avută în grijă.

Biblioteca din Gara Petroșani

Dar până să urc în trenul de noapte care avea să mă (a)ducă în Capitală, se cuvine să poposesc în Teatrul ”I.D.Sârbu”, a cărui invitată am fost cu prilejul aniversării celor 75 de ani de activitate. Cum se face la asemenea evenimente, gazdele doresc să arate oaspeților tot ce au. E și bine, e și rău. Nicio instituție de spectacole nu se poate lăuda doar cu producții nemaipomenite sau numai cu artiști de primă mână, însă apriga dorință de a-și promova trupa în totalitatea sa este meritorie. Mai mult, în săptămâna dedicată aniversării, teatrul din Petroșani a prezentat și câteva spectacole ale Teatrului Național Satiricus ”I.L. Caragiale” din Chișinău, cu care s-a înfrățit. Asemenea schimburi culturale sunt necesare și demne de luat în seamă.

Și tot vrednică de luat în seamă a fost prezența, la sărbătoare, chiar și a unor reprezentanți ai Ordonatorului de Credite (Consiliul Județean Hunedoara). Spun „chiar”, pentru că rareori politicienii mai pot fi văzuți la teatru.

Din păcate, tocmai oamenii de teatru au fost foarte puțini. Și nu cred că nu au fost invitați. Un soi de snobism plutește în rândul noilor generații de artiști, iar criticii de specialitate, atâția câți au mai rămas/ atâția câți s-au ivit în ultimul timp, fie se retrag încet-încet, din cauza vârstei sau a dezamăgirii față de ceea ce se întâmplă în acești ani tulburi, fie merg doar la „pomii lăudați”, care nu întotdeauna sunt plini cu roade!

Pentru că ani de zile m-am dedicat  exclusiv Teatrului „Nottara”, ne(mai)apucând să mă bucur de asemenea ”evadări”, mă simt, la primirea oricărei invitații din țară, la fel de entuziastă ca la început de carieră. De altfel, mereu am fost tentată să ajung în locuri nebătătorite unde, adesea, am descoperit  spectacole de calitate, artiști mai puțin blazați decât prin marile orașe.

Despre teatrul din Petroșani se știu puține lucruri. E departe, e într-un oraș rămas fără industrie și primul gând care mi-a trecut prin minte, ajungând acolo, a fost: oare din ce trăiesc oamenii aceia; mai au ei bani și pentru evenimente culturale?

De aceea, încă din prima zi, m-am bucurat văzând sala plină cu spectatori elegant îmbrăcați, ca pe vremuri, și, surpriză, la nicio reprezentație n-au sunat telefoanele. Comportamentul publicului s-a dovedit a fi exemplar! Am observat, cu ușurință, că erau cam aceiași oameni seară de seară, după discuțiile din foaier, după saluturi și după schimbul de amabilități dintre aceștia. Mi s-a părut cu atât mai interesantă existența unui public fidel, puternic legat de o instituție cu o vechime respectabilă pentru un oraș (fost) muncitoresc, în prezent aproape depopulat. 

Au avut loc și evenimente conexe, o masă rotundă cu tema Teatrele ”muncitorești”, la care au venit, din păcate, doar câțiva oameni de teatru, vernisajul unei impresionante expoziții cu afișe de spectacol, sugestiv intitulată ”Harta vârstelor teatrale”, care ne-a dezvăluit sau ne-a amintit excepționale nume de artiști ce au trecut prin acel spațiu de-a lungul celor 75 de ani, o lansare de carte, ”Teatrul laborator – o metodă și un mod de viață” de Bianca Holobuț, lansare la care a participat neașteptat de multă lume, dezvelirea bustului actriței Ana Colda…

Ajungând la producțiile programate în cadrul acestei săptămâni aniversare, și pentru că au fost multe alte momente interesante, voi trece cu vederea o comedie anostă, realizată pe un text prea de tot datat, ”Minunea” de György Schwajda,  în regia lui László Molnár, din care nu am remarcat decât jocul unor actrițe: Irina Bodea-Radu  (Veronika), aparent fragilă, acoperind, însă, întregul spațiu, degajând o lumină benefică, și Oana Liciu-Gogu, convingătoare în rolul unei femei de serviciu bețive. Restul trupei a făcut eforturi, pe alocuri supraomenești, pentru a duce la capăt o reprezentație însăilată regizoral pe un text depășit, cu un umor scrâșnit.  

Noroc că au urmat alte trei producții, realmente de calitate, și care au făcut cinste și instituției, și trupei.

Un spectacol cum mi-aș dori să văd în fiecare zi

”Repetiția generală” de Aldo Nicolaj

”Repetiția generală” de Aldo Nicolaj (traducerea: Ionela Dănilă și Marian Stan), o comedie ciudată cu accente de thriller, pigmentată cu umor negru, în regia lui Sorin Militaru, este ceea ce se poate lesne (și deloc peiorativ) numi un spectacol popular, adică pentru toată lumea. Folosind un decor simplu, voit, banal – o sufragerie de bloc cu un mobilier demodat, genul anilor ’80, și cu multe fotografii de familie pe pereți -, și costume destul de anoste, regizorul se concentrează pe evoluția actorilor, pe detaliile fiecărei apariții, pe relațiile dintre personaje. Povestea, care se vrea plină de suspans ce ține de realizarea unui minuțios plan de răpire și sechestrare de persoane, se poticnește, permanent și cu mult haz, de ghinioane bine ticluite dramaturgic de către Aldo Nicolaj și atent relevate scenic de către Sorin Militaru. Regizorul își cunoaște trupa, fiind angajat al teatrului, așa că a ales o piesă care să slujească și artei sale, și echipei actoricești. Asta se vede scenă cu scenă, în jocul dezinvolt al distribuției, și trebuie apreciat cum se cuvine. Am remarcat-o, pentru a doua oară, după ”Minunea”, pe Oana Liciu-Gogu, distribuită, acum, într-o mamă de familie cu închipuite ”calități” criminale. Face un autentic cuplu, mai mult comic decât infracțional, cu Dorin Geagoreanu (Tatăl). Andrei Șchiopu (Vecinul băgăcios, care apare în cele mai nepotrivite momente, stricând mereu planul/ planurile familiei de a deveni gangsteri) completează interpretarea profesionistă, bine temperată al celorlalți doi. Dintre tineri, am remarcat prezența tonică, poate, pe alocuri, cam exagerată, care a plăcut mult publicului, a Izabelei Badovics (Luisa). Sub pretextul unei comedii polițiste, asistăm la o poveste petrecută într-un imobil, unde indiscreția, măruntele vise de îmbogățire pe seama răpirii unor persoane cu stare și prostia fără margini se îmbină perfect, amintind de traiul în comun, cu micile și marile secretele cunoscute de toată lumea, pentru că, nu-i așa, pereții au urechi. Sorin Militaru reușește să atenueze pe cât posibil inegalitatea de forțe, de experiență și de talent dintre interpreți, prin crearea unui ritm alert, a unei avalanșe de acțiuni menite să ne țină permanent în priză, ceea ce nu-i puțin lucru. Astfel, reprezentația devine o comedie spumoasă, care stârnește hohote de râs și aplauze furtunoase.

”Repetiția generală” de Aldo Nicolaj

Un spectacol excepțional într-un loc mult prea îndepărtat

Mc Ranin, scenograf, regizor, profesor și manager al Teatrului ”Tony Bulandra” rămâne un personaj ”solitar”/ atipic în peisajul teatral românesc. De aceea, prezența sa la Teatrul ”I.D. Sârbu” poate fi de mirare, știindu-se că cele mai multe producții le realizează la Târgoviște, în instituția pe care o conduce de ani buni și unde se simte, pare-se, cel mai în largul său.

Am spus mereu că cele mai reușite spectacole ale acestui creator sunt acelea pentru care semnează și regia, și scenografia, uneori și adaptarea, și ilustrația muzicală. Este un desăvârșit artizan al imaginii, iar poveștile lui scenice sunt, în mare măsură, ca niște tablouri vivante. Iubește albul și negrul, probabil pentru că albul este culoarea zăpezii (pure), reflectând și disipând lumina, iar negrul este opusul acesteia, reprezentând întunericul/ neantul. În spectacolele semnate Mc Ranin, albul și negrul se completează într-o formulă unică de eleganță, subtilitate și rafinament.

”Avarul”, după Molière, de la Teatrul ”I.D.Sârbu”,  cuprinde, cumva, măsura întregii științe regizorale și scenografice a acestui artist atât de special, despre care, însă, se scrie și se vorbește nejustificat de puțin.

”Avarul”, după Molière

Pe un decupaj scenaristic care nu lezează cu nimic exemplaritatea piesei originale, păstrându-i esența și împrospătând-o până la a o aduce în contemporaneitate, spectacolul are, de această dată, și o grafică aparte, apropiindu-l de marile filme de animație. Pentru asta, distribuția e redusă la două personaje esențiale – Harpagon (Oana Liciu-Gogu) și personajul colectiv. Dialogul HarpagonCeilalți devine fabulos în contextul în care echipa pare copleșită între panourile supradimensionate din metal cenușiu și sub alb-negrul costumelor. Actorii se pierd în hainele cu buzunare și gulere imense, cartonate, transformându-se în fantoșe ingenios manipulate coregrafic (coregrafia: Hugo Wolf, cu care regizorul a colaborat mult, până la dispariția prematură a celui din urmă). Atunci când actorii se apropie unul de altul, liniile albe ale costumelor se contopesc într-o grafică savantă, armonioasă, oferind o priveliște năucitoare. Ca dintr-un monstru cu multe capete se ițesc, rapid, apoi dispar înapoi, în întreg, eroii molierești. Fiecare personaj este concretizat și caracterizat nu doar prin croiul extravagant și liniile costumului, ci și prin modul în care acesta este purtat. Așa cum actorii-marionete sunt manevrați prin fire nevăzute, la rândul lor, aceștia dau viață costumelor prin felul în care le mișcă prin scenă. E un dans continuu și obsedant al liniilor albe pe țesătura neagră, al mănușilor albe, al gulerelor albe, al fețelor albe pe care sunt desenate, de această dată, linii negre reprezentând ochi, sprâncene, buze, mustăți, perciuni. Toate, chiar toate sunt fine trăsături de penel luând forma unor cercuri, a unor cocori, a unor virgule. Surprinzător, pe obraji și pe buze, albul și negrul se completează cu pete roșii, amintind de machiajul clovnilor.

”Avarul”, după Molière

Rostirea replicilor capătă bizare accente muzicale, contribuind, neașteptat, la unduirea dungilor albe. Aproape că zărești portativul pe care țopăie, dezinvolt, sunetele. Distribuirea unei actrițe în rolul lui Harpagon rezonează cu întregul concept, nu pentru că nu s-ar fi găsit un actor talentat în trupă, ci pentru că vocea ei se topește în linii sonore nebănuite. Oana Liciu-Gogu nu face un travesti oarecare, ci, printr-o plastică savantă și o pronunție specială a cuvintelor, devine însăși definiția comică a zgârceniei, a unui arivism prezent pretutindeni, în oricare timp, în oricare cotlon. Muzicalitatea vorbelor, în interpretarea acesteia, cuprinde, parcă, atât clinchetul pervers al monedelor, cât și foșnetul discret al bancnotelor. Mișcarea, când unduitoare, când rapidă a actorilor, cu zbughiri scurte din grup (ca o fugă dintr-un tablou renascentist) capătă neașteptate dimensiuni comice. Fiecare actriță/ actor are momentul său de glorie, asemenea unui fulger, constând într-un insolită relație cu propriul costum și abia apoi cu ceilalți artiști, fiind, permanent, cu grija că nimic nu trebuie să fisureze întregul.

”Avarul”, după Molière

Acest spectacol, perfect în toate segmentele sale (dramaturgic, regizoral, scenografic, coregrafic, actoricesc) m-a făcut să cred în perenitatea teatrului, în dimensiunea lui nemaipomenită, în puterea lui seducătoare. Tristețea e că asemenea producții sunt prea puțin văzute și mediatizate când sunt realizate în mici teatre din țară. Unicul membru al juriului de selecție pentru Gala Premiilor UNITER din acest an, care a fost la Petroșani, nu a apucat să-l vadă, pentru că… i-a întârziat trenul. Poate că nu-i prea târziu ca ceilalți doi membri să găsească un tren mai ”vrednic”, cu care să ajungă la timp.

Un spectacol de succes cu cal adevărat pe scenă

Ultima seară la Petroșani a fost dominată de spectacolul lui Victor Ioan Frunză și al Adrianei Grand, ”Omul cu mârțoaga” de G. Ciprian. De ce pun semnul ”egalității” între cei doi prestigioși artiști? Pentru că, cel mai adesea, creația lor este indestructibilă, poate fi privită/ admirată doar ca un ”bun” comun. În acest caz, decorurile aproape că o iau înaintea poveștii, reprezentând un orizont ciudat, extrem de amplu (cerul, cu cele mai stranii culori, pe o cicloramă cât toată deschiderea scenei), dincolo de pereții banali și de mobile sărăcăcioase, orizont care se amplifică prin dispariția totală a zidurilor în scena din mansardă, și care se pierde, fără urmă, atunci când spațiul se umple cu mobile opulente, descriind, elocvent, însăși societatea dominată de consum, cu toate constrângerile și apăsările sale. Ingeniozitatea scenografiei capătă însă întreaga dimensiune odată cu ivirea statuii (de un kitsch discret) a lui Faraon al V-lea, mârțoagă devenită un inegalabil cal de curse, pentru ca, la final, în scenă să intre un cal adevărat, frumos, plin de vitalitate, materializând idealul împlinit al personajului principal, visătorul Chirică. Nu se putea o simbioză mai iscusită între scenografia și regia acestei povești emoționante despre idealuri și înfrângeri, despre prietenie și trădare, despre  sărăcie și opulență, despre libertatea sufletului și îngrădirea socială.

”Omul cu mârțoaga” de George Ciprian

Într-un decor extrem de sugestiv pentru fiecare moment în parte, Victor Ioan Frunză așază povestea într-un ciudat context cehovian. Într-un loc în care nu se întâmplă nimic-nimic, un om oarecare își permite să viseze. Visează cai verzi pe pereți în vreme ce soția, întâi suferă, se plictisește, apoi îl părăsește de-a binelea încurcându-se cu prietenul din școală al bărbatului său. Și povestea continuă lent, parcă ieșită din timp, cu aceleași vise ale lui Chirică, bietul arhivar îndrăgostit iremediabil de nevastă și de Faraon al V-lea, gloaba perdantă în care doar el vede calități de cal învingător. E singurul care crede în virtuțile ”mârțoagei”; atât de mult crede încât renunță și la nurii nevestei, și la slujbă, mulțumindu-se să se mute într-o mansardă cu vederea la cer. Mihai Sima, în rolul lui Chirică, conferă personajului său dimensiuni aproape mitice, donquijotești, credința lui că Faraon al V-lea va fi, cândva,  câștigător fiind de nestrămutat. Alături de Mihai Sima, modestul, blajinul, poate, pe alocuri, cam prea plângărețul Chirică, Cosmin Brehuță (Nichita), prietenul care-i fură nevasta, interpretează, cu eleganță și frivolitate, rolul unui Dandy. Nu-i de mirare că Ana (Patricia Buraga) se lasă lesne sedusă de apariția acestuia în spațiul lipsit de viitor, alături de un bărbat al cărui singur ideal rămâne ipoteticul succes al unei gloabe. Frumoasă, fragilă, mimând convingător labilitatea personajului, tânăra Patricia Buraga ține piept celorlalți doi actori, formând, cu aceștia, un trio memorabil. Mai trebuie remarcat jocul firesc, bine ancorat în realitate, pendulând între umor și emoție, al lui Mihai Alexandru (prietenul Varlam) și naturalețea Oanei Liciu-Gogu în Fira, femeia care muncește fără preget, având o grijă maternă față de Chirică și de cei doi copii ai acestuia.

”Omul cu mârțoaga” de George Ciprian

Fără îndoială, spectacolul ”Omul cu mârțoaga”, realizat de tandemul Victor Ioan Frunză – Adriana Grand, este o producție făcută ca la carte, cu clipe de sfâșietoare emoție și momente comice, un spectacol de aleasă ținută artistică, în care intrarea pe scenă a calului, de la final, produce acel gen de surpriză menit să-ți taie răsuflarea, mai ales că ai sentimentul că reprezentația se sfârșise odată cu apariția, pe roți, hilară de altfel, a imensei statui a învingătorului Faraon al V-lea. Tot de emoție țin și fulgurantele apariții ale copiilor Marina Țucă, Călin Mănițiu, Matei Șchiopu, Adela Predescu. Se spune, de altfel, că prezența, pe scenă, a unor copii și/ sau a unor animale asigură succesul oricărui spectacol de teatru. În montarea lui Victor Ioan Frunză existența acestora este infinit mai subtilă decât o ”chichiță” regizorală, pentru mine însemnând un discret apel la umanitatea din noi, la conștientizarea posibilității ca orice ideal, oricât de absurd, să se împlinească, dacă avem suficientă credință!

”Omul cu mârțoaga” de George Ciprian

Și totuși lipsește ceva, ceva ce avea din plin spectacolul ”Avarul”, al lui Mc Ranin: spiritul ludic, imensa plăcere a jocului.

Măcar, până la începerea acestui spectacol, a ajuns și trenul care a adus-o pe membra juriului de selecție a Galei Premiilor UNITER!

M-am întors, de la Petroșani, cu bucuria că am descoperit un teatru cu evident potențial pentru performanță, cu o trupă mică deschisă la diferite provocări stilistice, cu actori devotați, mulți dintre ei fiind incontestabil talentați și cu spectacole realmente valoroase!

M-am întors de la Petroșani cu gustul amar că acolo, într-un loc fără vreun viitor economic imediat, se află un teatru profesionist prea puțin văzut/ remarcat de elitele bucureștene, atâtea câte mai există!

M-am întors de la Petroșani resemnată că un teatru este în primul rând al cetății, al locului în care și pentru care ființează!

La mulți ani Teatrului ”Ion D. Sîrbu” și minunatei echipe care-i dă viață!

Foto: Maria Ștefănescu

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro.

Distribuie

Articole recente

Categorii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente