ACTORII
Nu sunt actriță! Profesia mea de bază este cea de secretar literar!
În aceasta calitate, pe care nu mi-o poate anula nimeni, susțin, de ani buni, faptul că actorii, cu mai mult ori mai puțin talent, cu mai multe ori mai puține roluri, au ca instrument al muncii propriul lor trup, propria lor imaginație, propria lor inteligența, propriul lor suflet! Că ei, actorii, asemeni minerilor, nu au, la scenă, lumină naturală (și fără lumină naturală depresia le dă târcoale permanent)! Că ei, actorii, schimbă, seară de seară, rolul, rostul lor, pentru voi! Pentru bucuria, pentru relaxarea, pentru starea voastră de bine! Că ei, actorii, vă fac să trăiți mai frumos, mai adevarat.
Este o comunitate mică de tot! Oricât de mari ar fi (dar nu sunt) salariile lor, nu vor putea sărăci/ falimenta o țară! Atunci, de ce se pomenește, mai ales în București, dar, aud că și prin alte părți, de comasări, restructurări, teatre de proiecte, teatre gazdă.
Periodic, de prin 1990, se vorbește despre astfel de lucruri. Ca și cum dacă ai desființa o trupă și ai angaja actori pe perioadă determinată (ce poate fi stagiune, spectacol, eveniment) s-ar rezolva problema artiștilor care, până în această clipă, au rămas neangajați la stat. Ca și cum, dându-i afară pe unii și angajându-i pe alții, numărul actorilor-șomeri și/sau independenți nu ar rămâne același! Ca și cum bunăstarea sau falimentul Capitalei ar depinde, inevitabil, de aceste reforme strigate/ șoptite/ amintite cu orice prilej de către USR (în acest moment la București)!
Mă întreb, adesea, de ce sunt ei, actorii, târâți în războaie care nu le aparțin? De ce sunt manipulați, folosiți în scopuri care nu-i reprezintă?
Mă întreb, adesea, de ce sunt ei, actorii, târâți în războaie care nu le aparțin? De ce sunt manipulați, folosiți în scopuri care nu-i reprezintă?
Mă întreb și vă-ntreb, pe dumneavoastră, spectatorii fideli/ infideli/ temporari/ întâmplători dacă socotiți că o reprezentație ar fi mai vie, mai puternică, mai emoționantă dacă actorii din distribuție ar fi angajați doar pentru acea producție? V-ar plăcea mai mult să veniți la teatru și să vedeți, în fiecare seară, fețe noi, temperamente noi, talente diferite? Sau veniți pentru actorii pe care-i știți deja cu dorința de a-i urmări într-un rol nou, într-o postură nouă, într-o poveste neștiută sau văzută mai demult în altă regie, cu alti artiști?
Actorii sunt, dincolo de scenă, ca și noi, cetățeni ai urbei! Cu sau fără familii, cu sau fără idealuri înalte, cu sau fără cultură, cu sau fără caracter! Își doresc o casă, o mașină, vacanțe frumoase și/sau măcar un telefon performant! Actorii, ca și noi, au nevoie de un serviciu, de stabilitate. Actorii au chiar mai multă nevoie de stabilitate pentru a avea timp, spațiu să creeze. Rolurile nu se nasc numai pe scenă. Fiecare personaj este gândit, este trudit, este visat. Pentru fiecare rol, și mai mult pentru unul nedorit, actorul se documentează, chiar și atunci când nu aleargă la bibliotecă, pentru că e știut faptul că actorii (cei mai mulți dintre ei) ”nu prea le au cu lectura”, aleargă la arhivele cu mari filme/ spectacole, văzând alte montări, cu alți actori care au interpretat rolul acela fie dorit/ fie nedorit. Se întâlnesc la o bere cu regizorul și discută tot despre roluri, despre spectacole… Da, pentru mulți actori, ”hai la o bere!” înseamnă documentare autentică asupra viitorului rol. Da, pentru mulți actori, ”hai la o bere!” înseamnă bucuria sau tristețea de a se vedea cu echipa după o premieră de sau fără succes. Da, pentru mulți actori ”hai la o bere!” înseamnă mici comploturi împotriva directorului, regizorului, departamentelor secretariat literar și/ sau de marketing, care, musai, nu i-au susținut, distribuit, promovat cum se cuvine/ cât și-ar fi dorit…
Însă oricum ar fi, mai presus de toate, actorii sunt oglinda societății! Ei formează mici comunități care fac parte din marea comunitate! Disprețuindu-i, folosindu-i, manipulându-i pe ei, ne disprețuim pe noi.
Rostul lor este scena, iar noi toți ar trebui să le apărăm personalitatea, demnitatea, talentul, sarcasmul, micile/ marile infidelități!
Actorii încă mai pot fi modele! De limbă, de comportament, de rostire, de inteligență, uneori/ deseori(?), chiar și de cultură… Actorii înca ne mai pot purta în poveste! Demitizându-i pe ei vom distruge cea mai frumoasă parte din noi – partea menită să viseze!
TEHNICA DE SCENĂ. ÎNTRE CONFUZIE ȘI MANIPULARE!!!
Odată cu introducerea tehnicii avansate în teatru (mașini de fum, proiectoare, console de sunet și lumină inteligente, ștăngi electronice, videoproiectoare etc), munca acelor oameni nevăzuți, neștiuți din culise și/sau din cabinele de sunet, de lumină a evoluat, nemaifiind una de muncitori calificați, ci de adevărați specialiști. Lumina și sunetul sunt o artă și sunetiștii/ luminiștii au devenit și ei creatori, ba mai mult, sunt nevoiți să aibă cunoștințe de inginerie/ fizică. Fără mașiniști specializați, ștăngile (acele bare lungi și grele care susțin elemente de decor/ videoproiectoare/ proiectoare…) pot să se miște, în sus și în jos, anapoda, stricând reprezentația și/sau producând accidente! Fără regizori tehnici, spectacolele ar fi în pericolul de a-și pierde coerența, de a se deteriora rapid sau chiar de a nu putea funcționa. Din păcate, aceste profesii NU se învață în nicio școală, ci doar la locul de muncă și, de cele mai multe ori, încadrarea tehnicienilor de teatru se face pe studii medii, având drept consecință salarii foarte mici. E drept, acestea s-au mărit odată și cu același procent cu cele ale artiștilor, însă nu suficient, pentru că erau extrem de mici înainte. Se spune că munca inegală e un avantaj, oferind mai mult timp liber. Se dovedește că nu, pentru că atunci când se repetă în doi timpi, sau se repetă dimineața și se joacă seara, sau se montează decoruri și lumini sofisticate, se mapează videoproiecția vreme de două – trei zile pentru o singură reprezentație, apoi se demontează decorurile în alte două zile – munca este ”inegală”, dar în dezavantajul angajatului! Pentru că, în anii din urmă, nu mai există plata orelor suplimentare, ci doar recuperări, iar recuperările se iau când și cum/ dacă se poate. De aceea, cine nu are bucuria și talentul de a lucra în teatru îl părăsește repede și fără întoarcere.
Prin urmare, trebuie să fim conștienți că orice concediere în acest domeniu devine o amputare în trupul teatrului. Spun asta, pentru că există, în aceste vremuri, mai ales în Capitală, ideea că, în teatre, sunt prea mulți angajați și prea puțină muncă. O spun mai ales aceia care sunt responsabili pentru soarta teatrelor și o fac fără să aibă măcar curiozitatea de a vizita culisele vreunor instituții din subordine.
E ușor să vrei comasări (astăzi, nu se mai folosește, ferească Sfântu’!, cuvântul ”restructurare”, să soliciți ”eficiență” în domeniul cultural, când habar nu ai ce înseamnă fiecare profesie, fiecare element care contribuie la realizarea unei producții scenice.
E ușor să vrei eficiență, fără a-ți aminti că, de ani de zile, nu există posibilitatea legală de a plăti publicitate la televiziuni/ radiouri și că fără publicitate e greu, aproape imposibil, să faci cunoscut publicului un spectacol, un actor, un regizor! Că fără spații de afișaj, fără buget pentru materiale promoționale, un spectacol se naște aproape mort.
Știați că un teatru nu are nici măcar posibilitatea legală de a plăti sume infime pentru promovarea evenimentelor pe facebook?
Știați că, în acest secol 21, în București, cea mai ”eficientă” promovare rămâne cea… ”din gură în gură”, asta însemnând că spectatorii cărora le place un spectacol îl recomandă și rudelor/ prietenilor/ colegilor/ cunoștințelor?
Știați că Primăria Generală a Bucureștiului a anulat până și publicitatea aceea infimă din mijloacele de transport în comun în favoarea reclamelor plătite? (Că la Metrou a făcut-o mai de mult!)
Știați că, mai nou, se face numărătoarea invitațiilor și că se aprobă chiar de către director? (Vorbesc, acum, de ”Nottara”, dar m-aș mira să nu fie la fel și în celelalte teatre!) Și știți cine primea invitații? Radiourile pentru concursuri (firavă încercare de publicitate, inventată de nevoie!), asociațiile de pensionari, STB-ul (pentru promovare pe plasmele din mijloacele de transport), pensionarii din Cultură, persoanele cu dizabilități, oamenii de teatru, jurnaliștii. Primeau invitații în ”limita locurilor disponibile” (adică, locurile care nu se vindeau, ca să nu se joace unele spectacole cu sălile aproape goale)! Și nu, n-aveți de unde să știți, dar accesul la cultură în teatrele de stat este declarat a fi… liber! Adică, ar trebui să se garanteze accesul la cultură, implicit la teatru, tuturor cetățenilor, indiferent de posibilitățile financiare.
Și, da, eficiența culturii, implicit a teatrului, nu se va reflecta niciodată în plan economic, ci, pe termen lung, într-o populație cultă, sănătoasă ”la minte, la trup și la suflet”, cum spunea un prieten-regizor. Însă, desigur, viitorul nu e al unor oameni deștepți, cultivați, civilizați, ci al mitocăniei, mediocrității, ratării.
