Gânduri răzlețe după BABEL FAST

-

Festivalul Artelor Spectacolului Târgoviște

Ediția a X-a, 10 – 19 iunie

În ultimii șapte ani am renunțat cu totul la critica de teatru, dăruindu-mă, necondiționat managementului Teatrului ”Nottara”. Nu c-ar fi contat (și) pentru alții! Însă, îndată după ce am fost ”decăzută” din… carieră, într-un mod de-a dreptul grotesc, mi-am dat seama câte lucruri pierdusem.

Am pierdut invitații la festivaluri, la premiere, la vernisaje, la aniversări!

Am pierdut îndemânarea de-a citi/ scrie pentru suflet, rămânându-mi să citesc/ scriu, (mai ales) pentru teatru: proiecte culturale și de buget, note de fundamentare, rapoarte de evaluare, regulamente, dispoziții, decizii, comunicate de presă, invitații…

Am pierdut prieteni (pentru că eram prea ocupată să le mai ofer atenție și, mai ales, timp).

Am pierdut vacanțe!

Am pierdut ani!

Când, printr-o lovitură de… condei, am fost declarată ”incompetentă”, iar după abuziva demitere din postul de manager, am fost dată afară (și) din teatru tot într-o manieră umilitoare, mi-am adus aminte, brusc, cât de derizorii sunt idealurile, dorința de a construi într-o lume tot mai bolnavă, mai bântuită de ură, mistuită de ambiții personale și de lupta pentru parvenire!

Și așa, singurul refugiu mi-a (re)devenit mica lume din care plecasem: teatrul ca imagine, ca spectacol, ca existență.

Câțiva directori de teatru, unii trecuți prin furcile caudine care m-au doborât, momentan, și pe mine, alții înțelegând perfect felul nedrept în care fusesem abandonată la marginea ”drumului”, m-au invitat la festivalurile pe care le-au organizat cu greu după doi ani devastatori, trăiți sub semnul fricii și al neputinței.

S-a întâmplat să fiu prezentă, într-un timp foarte scurt, spre sfârșit de stagiune, la trei festivaluri foarte diferite, dar al căror unic scop a rămas încercarea de a reveni, rapid, în normalitate. Toate teatrele planetei au fost răvășite/sleite după doi ani pandemici, cu reguli/ restricții acerbe, fără bani, cu tot mai puțini spectatori.

De aceea se cuvine toată admirația și tot respectul pentru managerii care REdau, cu greu, viața instituțiilor pe care le conduc, pentru trupele care au renăscut din cenușă, dovedind, pentru a câta oară, din antichitate și până azi, că teatrul nu are moarte! Desigur, dacă li se îngăduie asta!

Au mai fost molime – Teatrul a ieșit învingător!

Au mai fost războaie – Teatrul a ieșit învingător!

A mai fost sărăcie – Teatrul a ieșit învingător!

Pentru că teatrul aparține minții și sufletului…

Din păcate, în aceste timpuri, ale unor importante prefaceri planetare, TEATRUL se luptă și cu schimbarea mentalității omenirii. Se renunță la modele/ simboluri și se nasc noi aspirații, care țin mai mult de ”nevoile” imediate: bani, putere, carierism.

Ca o prevestire a acestor vremuri, s-a născut, acum vreo zece ani, Festivalul BABEL de la Târgoviște. În care se vorbește, cu aceeași ușurință, și despre frumos, și despre urât, și despre idealuri, și despre căderi, și despre societate, și despre conștiință, cu mijloace specifice. Un amalgam uluitor al tuturor artelor spectacolului ne poartă, de zece ediții, prin locuri amenajate sau numai (dorit) improvizate pentru spectacole. Pe stradă, în cetate, prin parcuri și, evident, pe scena teatrului, pot fi văzute reprezentații din cele mai exotice țări ale planetei. Dintotdeauna, la Târgoviște, vezi de toate și nu ai timp să te plictisești. Teatru, circ, dans, spectacole de stradă, expoziții, concerte, conferințe, dezbateri – într-un melanj a cărui unitate numai un artist ca McRanin o poate conferi.

O lume într-un festival! La propriu și la figurat!

Nu știu cine își mai amintește cum s-a înființat/ dezvoltat Teatrul ”Tony Bulandra” din Târgoviște, cum s-a născut BABEL.

Dacă ne gândim la apariția Teatrului ”Tony Bulandra”, în urmă cu 20 de ani, sigur ne gândim la Mihai Constantin Ranin, mult mai cunoscut sub pseudonimul McRanin!

Dieter Topp (jurnalist german) și Mihai Constantin Ranin (managerul Teatrului ”Tony Bulandra”, Târgoviște)

Pentru că, într-un oraș-cetate, domnia sa a avut curajul să zidească un teatru-cetate. Nu de unul singur, ci căutând înțelegere, sprijin, empatie la politicieni! Apoi a adunat/ zămislit, în juru-i, o echipă. Căutând înțelegere, sprijin, empatie la colegii de breaslă. După ce teatrul din Târgoviște a fost tot mai cunoscut/ mediatizat pentru reușita temerară de a-l dota cu o tehnică de ultimă generație (la vremea aceea) și după realizarea unor spectacole, colaborând cu cei mai prestigioși creatori români ai anilor 2000, a organizat BABEL FAST (nu, FEST). Era ca o machetă desăvârșită a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, la a cărui (în)ființare a participat, de asemenea, vreme de câțiva ani.

Primele ediții, deși semănau, formal, cu cele ale festivalului de la Sibiu, au surprins prin modernitate, rafinament, eleganță. Spectacolele cu decoruri de mici dimensiuni, impresionau (și impresionează și azi) mai ales prin imagine, lumini, gest, culoare. Pentru că McRanin, deși se vorbește prea puțin despre asta, este unul dintre cei mai mari scenografi români și totul, chiar totul, în jurul său, poartă pecetea acestui talent nemaipomenit.

Apoi, festivalul a fost și rămâne inedit pentru că adună laolaltă  fărâme din culturile unor țări prea puțin sau deloc cunoscute la noi. Nu se poate să nu fii atins/ impresionat/ emoționat.

La începutul existenței acestui festival, autocare cu personalități ale teatrului românesc adăstau la Târgoviște. E drept, încă mai exista o unitate a breslei; oamenii de teatru încă mai aveau curiozități, încă mai existau critici cu dragoste de profesie, deschiși la nou și care mai aveau unde-și publica articolele…

Orașul se însuflețea odată cu paradele colorate și zgomotoase ale participanților, însă, McRanin fiind și regizor, nu lăsa nimic la întâmplare și aceste mișcări de trupe căpătau, cel mai adesea, înfățișarea unor adevărate spectacole.

M-am întors, așadar, la Târgoviște, cu nostalgia acelor prime ediții atât de efervescente și am constatat că festivalul nu s-a uzat, nu și-a pierdut elementele-cheie. Doar jurnaliști, critici, artiști români am întâlnit mai puțini. Erau, în schimb, mulți invitați străini. M-a durut absența acelor seri de discuții despre teatru, la tradiționalul pahar cu vin de pe una din terasele teatrului sau din curte, și nu am putut să nu mă întreb oare de ce se pierd ”obiceiurile” culturale de acest fel între oamenii de teatru din România?!

E drept, unii dintre noi s-au îndreptat către veșnicie, alții au îmbătrânit și nu mai pot bate drumurile cu aceeași ușurință, dar tinerii? Tinerii regizori, tineri jurnaliști, tinerii critici?!!! Mai ales, tinerii critici unde sunt dacă (mai) sunt?! N-am stat să cuget prea mult asupra acestei întrebări, pentru că evenimente culturale de tot felul mă făceau să alerg de colo-colo ca pe vremuri. Să-mi amintesc și să mă bucur de atmosfera extraordinară de la teatru. Un adevărat muzeu, cu o terasă plină de flori, plante verzi și canapele, scaune, mese – aproape toate, opere de artă. Să citesc, acolo, între verdele plantelor, gazeta festivalului, să mă mir că există materiale de promovare ca în timpurile bune, pe care le primești încă de la sosire și nu către finalul manifestării. Să mă bucur de ceaiul (cel mai bun ceai) servit cu eleganță în cești de porțelan înainte de începerea reprezentației, să particip la vernisajele, conferințele, discuțiile cu trupele participante și la miniconcertele din foaierul mare! Să văd lume multă, lume bună, educată, elegantă… Să văd tineri, mulți tineri umplând sala mare a Casei de Cultură și  comportându-se impecabil în timpul evenimentelor. Pentru că, ce să vezi, la Târgoviște, deși e un teatru elitist, acesta nu se adresează numai elitelor. McRanin este (și) profesor, și cu harul său de pedagog, în ani, și-a educat și continuă să-și educe publicul. Cu răbdare, cu tenacitate! Pentru că el știe că teatrul trebuie să dăinuie! Că teatrul modern nu mai e teatru de bâlci și că e posibil să nu mai fie nici teatru pentru toată lumea!

În aceste vremuri tulburi, în care mediocritatea ia locul valorii, în care modelele dispar făcând loc VIP-urilor interlope, există o oază de bun-gust, distincție subtilă, neostentativă la Teatrul ”Tony Bulandra”.

La Târgoviște merită să ajungi atât pentru a vedea spectacole, cât și pentru a te bucura de clipe de tihnă, într-un loc special amenajat pentru a înțelege că teatrul nu trebuie să se întâmple doar pe scenă, ci și în foaiere, în birouri, în sălile de repetiții, pe terase și în curte, atunci când acestea din urmă există. Chiar festivalul este un loc al întâlnirilor, un forum al celor care încă mai prețuiesc cultura, cunoașterea, civilizația! Știu, n-am pomenit despre spectacole. Pentru că m-am lăsat ademenită de vraja locului, a unui loc creat de un artist pentru public ca pentru prieteni! În puține teatre din România spațiul te cuprinde în propriul său spectacol și nu te mai lasă să-l uiți!

Marinela Țepuș
Marinela Țepușhttps://tepusa.ro
Este teatrolog și filolog. A fost secretar literar la Teatrul George Ciprian din Buzău, Teatrul Fani Tardini din Galați și la Teatrul Nottara din București. A fost directorul Teatrului Nottara din București și al Teatrului George Ciprian din Buzău. A primit, în 2018, Premiul Președintelui UNITEM pentru management, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, ediția a XVII-a, iar în 2019, Premiul de excelență, în cadrul aceleiași Gale, ediția a XVIII-a. Activitate publicistică Din 1997, este critic de teatru, publicând (în calitate de redactor/ colaborator) cronici, interviuri, anchete, portrete, reportaje, în revistele: Scena, Luceafărul, Teatrul azi, Diagonale, precum și în ziare/ suplimente culturale: Rampa (Ziarul AZI), Ziarul de duminică, Gazeta Teatrului Național, Cotidianul, Adevărul literar şi artistic. Este membru UNITER și AICT.ro

Distribuie

Articole recente

Categorii

Articolul precedentTăcerea de breaslă
Articolul următorUn festival pentru Cetate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Comentarii recente